Scandalurile nesfarsite de pe scena politica scot in evidenta, cum nu se poate mai clar, substratul anarhic al oricarei democratii. Cel mai bun sistem politic inventat pana acum se remarca printr-o nemaipomenita forta a ironiei. In cazul democratiei romanesti nu este altfel si imi face placere sa observ cat de democratici suntem, involuntar, cat de eficient a inceput sa ne controleze sistemul democratic.
Dupa cum se stie, diferenta dintre democratie si organizarile sociale ale trecutului este scepticismul ei originar, punctul de pornire negativ in directia construirii unei societati drepte. Democratia nu urmareste in prima instanta realizarea celei mai bune guvernari, ci impiedicarea unei dictaturi catastrofale. Inainte de a-i incuraja pe cei mai buni sa se implice in conducerea statului, trebuie sa ne asiguram ca cei rai nu vor ajunge acolo sau, daca vor ajunge, actiunea lor rea va avea consecinte limitate. Democratia se prezinta astfel ca o mare ironie la adresa ideii de putere si tocmai asta face acest sistem politic flexibil si interesant.
Va dati seama ce s-ar fi intamplat daca, in jurul lui Basescu si Tariceanu, nu ar fi existat gardurile inalte ale Constitutiei? Sunt convins ca, pe strazile dintre Palatul Victoria si Cotroceni, ar fi marsaluit acum trupe, iar asfaltul ar fi fost stricat de senilele tancurilor. Cine crede ca exagerez ar trebui sa-si aduca aminte ca acest lucru s-a petrecut mai ieri. In anul de gratie 1991, cand guvernul Roman a cedat in fata minerilor chemati de presedintele Iliescu, democratia a fost ironica, totusi. Astazi domnul Roman nu infunda puscaria, cum i-ar fi venit sa faca unei dictaturi care se respecta, ci, intr-un acces nesperat de romantism, isi ia gagica si fuge cu ea in tara stramosilor, Spania. Iata de ce, eu nu mai sunt de acord cu modificarea Constitutiei, cel putin pana cand Basescu n-o sa-si stearga spumele de
