Mă sună, deunăzi, fostul meu diriginte din liceu, profesor de matematică, om pasionat de politică. "Domâle, ai idee că în Argeş nu există nici un spital care să aibă autorizaţie de funcţionare?" Habar n-aveam! După cum, trebuie să recunosc, nu ştiam mai nimic nici despre lunga aşteptare la care sînt supuşi şi acum, în ceasul al ânşpelea, unii dintre pensionarii cărora li s-a promis recalcularea amărîtelor de venituri lunare. Am aflat, din e-mail-uri venite de la contabili sau oameni de afaceri, şi despre noile aberaţii din codul fiscal. Într-o zi a sunat telefonul dintr-un sat de prin Moldova şi, cu o voce gîtuită de emoţie, o doamnă în vîrstă m-a rugat să trimit o echipă de filmare să văd cum fură primarul şi consilierii materiale de construcţie dintre cele destinate asfaltării drumului comunal. Acum două zile am primit şi o scrisoare de la un prieten care munceşte prin Irlanda şi care mă ruga să-i spun "pe bune" dacă e cazul să se mai întoarcă în ţară. El ar vrea, dar, cînd citeşte ziarele şi vede la televizor ce se întîmplă în România, îi piere tot cheful.
Şi mie. Poate sună bizar să spun asta, în condiţiile în care o ţară plină de frisoane cum este cea în care trăim nu-ţi lasă timp nici să respiri, mai ales dacă eşti jurnalist. Ai, la minut, măcar o declaraţie politică. Agenda zilei e plină de conferinţe de presă, întîlniri ale Alianţei, declaraţii ale preşedintelui şi replici ale premierului, moţiuni, suspendări, circ în plenul Parlamentului, vot fraudat în Senat. Personaje precum Emil Boc, Crin Antonescu, Ludovic Orban, Cozmin Guşă şi, mai nou, Bogdan Olteanu, Elena Udrea sau Lavinia Şandru au ajuns să facă parte din viaţa noastră cotidiană. Sînt ubicui, lovind sticla televizorului oricînd şi din orice poziţie: stand-up-uri (unii dintre ei se descurcă mult mai bine decît reporterii!), intervenţii telefonice la orice oră din zi şi noapte, prezenţe
