Mila e ca şi joggingul. Nu mai ai timp şi nici nu-ţi mai vine să mergi firesc pe cele două picioare pe care ţi le-a dat Dumnezeu pentru a-ţi vedea de treabă colo sau colo, aşa că "faci mişcare" la un moment precis şi în cantitate precisă, aşa şi atît cît să-ţi facă bine la sănătate.
Aşa şi cu mila: nu mai ai timp şi nici nu-ţi mai vine să vezi şi să te preocupi de suferinţa din jurul tău, aşa că la un moment dat şi pentru un timp determinat faci o acţiune caritabilă, aşa şi atît cît să-ţi facă bine la moral. M-am gîndit de mai multe ori la această asemănare - ca şi la altele asemenea - în timp ce pedalam dimineţile la bicicleta mea medicinală, aşa şi atît cît îmi face bine la sănătate şi la moral. Apoi tot eu îmi spuneam că, de fapt, oricît ar fi de caraghios, acest dat aiurea din picioare este benefic sănătăţii mele, tot aşa după cum, oricît ar fi de histrionică, această milă este benefică existenţei lor, a celor spre care se îndreaptă operaţiunile noastre chirurgicale de caritate.
Spectacolul public al acestei mile devine însă mai problematic. Mai ales atunci cînd suferinţa Lor devine mai mult un pretext pentru punerea în scenă a milostiveniei Noastre. Se pare însă că, într-o "societate a spectacolului", Noi trebuie să ne dăm sistematic în spectacol pentru ca Ei să nu fie uitaţi de către toţi.
Este ceea ce s-a întîmplat, din păcate, la spectacolul UNICEF de zilele trecute. Binevoitoarea lipsă de tact a prezentatoarei nu a mai fost nici o surpriză, cu insistenţele sale ingenue: spuneţi-ne, cum e să fii schilod, bolnav, suferind, infirm pe viaţă? (Auzi, fată, tu ce crezi, cum ar putea să fie?) N-a fost o surpriză nici atunci cînd, după mai multe apeluri caritabile, "surprize-surprize" a întrebat Cu cine vorbim?, iar o voce din popor a răspuns Mă numesc Gigi Becali. Ne-am obişnuit cu omuâ lui Dumnezeu, care nu putea lipsi de la exercitarea mil
