Vestea bună pentru Ban Ki-moon este că a devenit secretar general al Naţiunilor Unite într-un moment în care perspectivele unui conflict între sau printre marile puteri - Statele Unite, China, Japonia, Rusia, Europa şi India - sînt încă departe. Vestea proastă este că perspectivele oricărui alt conflict rămîn destul de importante, iar agenda internaţională este deopotrivă încărcată şi presantă.
Ban trebuie să înceapă cu o analiză rece a noii sale poziţii. Un secretar general al Naţiunilor Unite este mai mult un secretar, decît un general. El nu poate da ordine. Nu e acelaşi lucru cu a fi preşedinte de stat sau director de companie. El deţine mai multă influenţă decît putere de decizie.
Mai mult chiar, puterea în cadrul ONU este împărţită, nu doar între Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, dar, mult mai important, între cele 192 de state membre şi Naţiunile Unite în ansamblu. ONU cuprinde state suverane, dar ea, ca organizaţie, nu este suverană şi nu poate acţiona ca şi cum ar fi. Mai presus de toate, ONU depinde de capacitatea marilor puteri de a cădea de acord (mai ales a Statelor Unite, a Chinei, Rusiei, Franţei şi Marii Britanii, cele cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate care au drept de veto) şi de capacitatea acestora de a asigura resurse pentru implementarea acordurilor. Cînd sînt dornice să asigure resurse şi capabile să o facă, Naţiunile Unite pot să schimbe ceva; cînd nu vor sau n-o pot face, ONU contează prea puţin sau deloc, indiferent de ce spune secretarul general.
Să luăm cazul Darfur spre exemplu. Lumea nu a făcut mare lucru pentru a opri genocidul. Nu e vorba de un eşec al Naţiunilor Unite sau al secretarului general, ci mai degrabă de o reflectare a dezbinării marilor puteri. China se cramponează de ideea de suveranitate care le dă guvernelor libertatea de a acţiona în interiorul propriilor grani
