Ieri mi-am luat la revedere de la M. Stă la Paris de vreo 15 ani şi a venit acum la Bucureşti pentru cîteva zile. La plecare mi-a adus un CD întreg cu poze din Bucureşti, făcute de el în aceste zile. Toate sînt cu maşini parcate pe trotuar: este ceea ce l-a impresionat cel mai mult şi ceea ce pur şi simplu nu a putut înţelege. De fiecare dată cînd se lovea de cîte una pe lîngă care cu greu se putea strecura sau pe care trebuia să o ocolească pe carosabil, credea că este ultima, că este o excepţie, o curiozitate pe care merită să o fotografieze precum turistul japonez, ca să o arate apoi acasă, la prieteni: uite ce lucruri curioase am văzut eu acolo! Dar nu, nu era ultima, aşa erau toate, aşa era pretutindeni.
La prînz, la masă, vorbim tot despre asta. El este uimit, eu sînt blazat şi îl ascult mai mult din politeţe.
- Nu ştiu dacă e nebun, m-am uitat la el în fiecare zi şi s-a repetat în fiecare zi - îmi povesteşte el la un moment dat. La mine în Militari - adică la ai mei... Stă pe aceeaşi scară cu noi. În fiecare dimineaţă ies împreună, tatăl şi fiul. Fiul se suie în maşină şi pleacă la servici, iar ăl bătrîn scoate un scaun pliant, de ăla de pescar, şi-l aşază cu grijă pe locul de parcare al lui fiâsu şi stă acolo nemişcat pînă după-amiaza cînd se întoarce fiul, îşi parchează maşina la locul său şi se întorc împreună în casă. Cîteodată coboară şi nepoţica, o fetiţă de vreo trei, patru ani, care se joacă pe alee, în timp ce bunicul stă nemişcat şi veghează locul de parcare dintre blocuri să nu-l ocupe vecinii sau veneticii.
- Patologie urbană! - dau eu verdictul, doct. În Bucureşti cel puţin, cred că am luat-o razna cu toţii. Spaţiul public nu este un loc comun, unde fiecare devine vecin cu fiecare, ci unul în care toţi se luptă cu toţi pentru a-şi însuşi o parcelă, o halcă de bun public. Spaţiul public este ceea ce un fraier a lăsat încă n
