Bag samă după restrictivul din întrebarea dvs. ("cine mai crede în critica literară?") că nutriţi oarecum acelaşi scepticism faţă de viitorul subiectului pe care-l întîlnim la scriitorii vîrstei a treia ("cine mai are nevoie astăzi de literatura adevărată?"), la cititorii ajunşi în rolul bunicilor ("cine mai pune mîna azi pe-o carte?"), dar şi printre criticii înşişi: "oare mai are nevoie cineva de critica literară?". În apocaliptita cvasi-generală, sigur că şi în suflarea literară adie zefirul crizismului. Cine nu este încercat din cînd în cînd ("nu de multe ori, daâ cam des") de senzaţia inutilităţii (personale sau de breaslă) sau a marginalizării, de umilinţe, servituţi, pe scurt - de gustul zădărniciei?
Şi totuşi, dacă ne uităm puţin în urmă la ce perspective culturale funeste ne obligau realităţile de la începutul anilor â90 şi la starea de fapt actuală, trebuie să ne odihnim oleacă pesimismul. Adevărat, nou-veniţii pe teren traduc la TV "memoriile lui Saint-Simon" prin "memoriile Sfîntului Simion" - aşa cum, zguduitor, a observat Radu Cosaşu nu demult în Dilema veche -, însă orice s-ar zice, una peste alta, situaţia s-a echilibrat: întrebat despre noua literatură, orice critic rezonabil va putea cita numaidecît patru, cinci poeţi incitanţi, vreo zece prozatori redutabili, trei, patru critici formaţi şi afirmaţi odată cu noul val literar, ca şi existenţa unui distinct şi substanţial capitol de istorie literară postceauşistă, inclusiv cu opere memorabile din "sertarul" deceniilor precedente. Însuşi statutul pe care şi l-au căpătat în comentariul literar, de vreo doi ani încoace, oameni ca Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Simona Sora, Marius Chivu, Andrei Terian - ca să mă rezum numai la cîteva nume - indică fără tăgadă existenţa unei serioase - chit că deconcertante - oferte literare.
Şi atunci, cum să nu fie, pe mai departe, nevoie de cri
