Pierre Ancet, Phénoménologie des corps monstrueux, Paris, Presses Universitaires de France, 2006.
Cred că pot pune graba cu care am cumpărat această carte, abia răsfoită, pe seama unei foarte vechi amintiri. Pe la sfîrşitul anilor â60, aproape de gara din Braşov, pe locul în care venea în fiecare an circul, am intrat într-un panoptic. Presupun că aşa se numea, pentru că altfel nu îmi explic de ce, împreună cu prietena mea, catalogam apoi orice ciudăţenie ori diformitate cu formula: "Parcă ar fi de la panoptic!". Aveam vreo cinci ani, poate mai puţin, pentru că ochii abia îmi ajungeau la nivelul mesei pe care tronau borcane uriaşe cu minunăţii nemaivăzute: un şarpe cu două capete, un viţel cu nenumărate picioare, o mînă cu şase degete şi tot felul de embrioni în diverse stadii de evoluţie. Nimic nu se compară însă cu monştrii umani. Nu îmi puteam lua privirea de la acele corpuri fabuloase de nou-născuţi cu un singur ochi în frunte, fără cap, sau chiar mai cumplit, cu două capete, ca să nu mai vorbesc de trupurile siameze, topite parcă unul într-altul şi care mă lăsau fără grai. Ştiam că nu se putea, dar tare aş fi plecat acasă cu un borcan în braţe, ca să mă pot uita apoi în voie la el, să mă conving că există cu adevărat. Curiozitatea mea de copil devora totul fără dificultate, cu o aviditate excitată. Uimirea se transformă repede în încîntare. Retrăiesc cu uşurinţă plăcerea de atunci: intensă, puţin vinovată, dar cu atît mai copleşitoare. Parcă aş fi deschis o uşă interzisă. Poveştile păleau în faţa realităţii care părea de neegalat. Alte atracţii, mai puţin grozave, dar cărora li se făcea o reclamă zgomotoasă cu tobe şi strigăte entuziaste, erau exponatele vii: "Cel mai gras om din lume!", "Cel mai pitic...", "Cel mai cocoşat..." Afară se învîrteau căluşei mecanici deveniţi însă brusc neinteresanţi, cu toată acadeaua primită la urcare. În aer, miros d
