Acum două zile am trecut din nou pe lîngă omul meu de pe banca din parc, poate vă mai aduceţi aminte de el. Mă rog, un personaj straniu, care stă toată ziulica pe o bancă într-un părculeţ şi rezolvă cuvinte încrucişate. Cîinele care se pripăşise pe lîngă el crescuse deja mare, ieşise din lădiţa de carton în care îşi avea culcuşul şi se juca prin parc, în jurul băncii. Iar el era cu o măturică în mînă şi făcea curat în pragul băncii sale, măturînd cu grijă praful de pe asfalt şi pămîntul din iarbă. M-am uitat o vreme la el, de la distanţă. La un moment dat a privit oblic de jur împrejur, a părut mulţumit de ceea ce vedea, aşa că s-a aşezat la loc pe bancă şi s-a întors la cuvintele sale încrucişate. Pe seară am ajuns la Sibiu. Frumos, ce să zic - dar Sibiul a fost totdeauna frumos! Acum, buricul tîrgului arată şi mai frumos - adică normal. Adică aşa cum ar trebui să arate tot oraşul. Mergînd eu plin de admiraţie de-a lungul caselor proaspăt renovate, am căzut însă într-o groapă lăsată neterminată şi mi-am scrîntit glezna. Neplăcut şi dureros. În Piaţa Mică, singura casă de român care a pătruns în lumea saşilor este în continuare părăginită, iar la Casa Luxemburg iar a crăpat tencuiala. Mai sînt cîteva case neterminate, pe care le remarcasem şi în toamnă. Şi tot ca în toamnă, în drum spre Continental, fac slalom printre şanţuri şi movile de pămînt şi mă plouă pe cap în pasajul din faţa hotelului. Nu ştiu de ce, dar impresia este de neîngrijit. Spre deosebire de Rîmnicu Vîlcea, de pildă, prin care am trecut în drum spre Sibiu, care nu se compară ca frumuseţe, dar care arăta primenit de primăvară. Rîmnicu Vîlcea a fost totdeauna aşa! - susţine Ioana. Aşa pare să fie, din cîte îmi aduc şi eu aminte. Dar de ce oare?

Ieri am urcat de la Sibiu în Mărginime. Ne-am oprit mai întîi la Poiana. Constat încă o dată că este altă lume, poienarii fiind cei mai fuduli dintr