Anul acesta am avut un Paşte, să zicem, ciudat. Practic, am ratat Învierea şi sentimentul înălţător pe care îl aveam, de fiecare dată, cînd se făcea 12 noaptea şi preotul dădea lumină, după care toată lumea începea să cînte. Era unul din puţinele momente de reală împărtăşire şi punere în practică, chiar de scurtă durată, a convingerilor religioase, pentru mulţi credincioşi doar cu spiritul, altfel nepracticanţi şi adepţi ai variantei implicite. Dacă aş merge pe logica simplistă cauză-efect, aş deduce că mi s-a întîmplat aşa pentru că... am avut prea multe păcate. Dar cum cu unele lucruri chiar nu se glumeşte, mai bine las întîmplările să se povestească.

Ne-am hotărît să mergem, de Înviere, la o altă biserică decît Stavropoleos, unde ne duceam de obicei. Am ales-o pe cea mai apropiată, de pe strada Ceauş Radu. Noaptea era, premonitoriu, mult prea liniştită. Nu vedeam destui oameni pe străzi şi nu simţeam "ceva"-ul ăla diferit în aer. Pe lîngă biserică adăsta... o maşină de Poliţie, evident utilă, dar aducînd şi mai tare momentul în sfera strict pămînteană. Biserica se vedea din depărtare pentru că, în curte, fusese dotată cu o cruce de lumină albastră, monument de iluminaţie novatoare... Pe la 12 fără un sfert, totuşi, oamenii au început să se adune. Era un amestec de persoane în vîrstă, cu aparenţă deosebit de evlavioasă, şi romii numeroşi din zonă, binedispuşi şi parcă mai civilizaţi ca altădată. Toată lumea părea cît se poate de pătrunsă de spiritul sărbătorii, în ciuda iureşului activităţilor cotidiene. Unii veniseră direct de la lucru, doar pentru Înviere. Alţii nu ajunseseră în formaţie completă pentru că nu îşi terminaseră curăţenia şi pregătirea mesei. Cei mai mulţi se declarau obosiţi de cît munciseră. Important e că simţeai, în conversaţiile lor auzite întîmplător, că fuseseră şi erau încă pătrunşi, cu toţii, de febra şi, implicit, importanţa sărb