...Ca să vă spun sincer - mi-a spus un taximetrist - mie cel mai mult îmi place în România... Am fost şi prin străinătate, prin Israel, prin Franţa, prin Germania... acolo oamenii sînt scorţoşi... politicoşi? Sînt politicoşi, dar e politeţea aia de faţadă, rece... eu prefer să vin la Românica mea, unde te înjură omuâ din plin, cu sinceritate, nu zîmbeşte din gură ca să te facă pe la spate cu ou şi cu oţet. Aşa mă simt eu acasă... cînd mă înjură cineva sănătos! ...De cînd a plecat fiică-mea - îmi spune o doamnă vînzătoare peste tejghea - am rămas singură cu ginerele. Nu ne înţelegem noi chiar aşa, dar, deh... decît singură, prefer să am măcar un suflet cu care să mă pot certa.
...Lasă, mi-a spus prietenul, după o ceartă cu scîntei. Din cînd în cînd, e bună şi cîte o ceartă... mai rupe monotonia, mai zdruncină rutina de dolce vita. Te ţine în priză.
Peste colţul şahiştilor din parcul Cişmigiu zumzăie mai tot timpul un fel de zarvă, o nemulţumire fabricată, o ciocnire voită şi căutată între orgolii. Ca să simtă omul că trăieşte. Prinşi între tensiunea jocului (şah sau table) şi propriul testosteron, şi tineri, dar mai ales pensionarii (niciodată femei, colţul fiind, printr-o lege nescrisă, exclusiv masculin) sînt cei care se adună după 10 dimineaţa printre mesele bătrîne, de piatră ciobită, pictate, unele cu pătrăţele alb-murdar şi negru-gri. Unii îşi aduc de acasă numai piesele, în pungi de plastic, alţii vin în parc la subraţ cu "tabla" de carton sau cu întregul joc. Jocul? Mai mult un pretext pentru o evadare din tăcere. Unii, cei de se află în întrecere cu anii, au rămas cam singuri pe acasă, să vorbească pereţilor, alţii - "decît să stau acasă să mă cert cu nevasta, mai bine aici, că băieţilor le trece repede".
Oricum ar fi, aici mulţi se ceartă. Ori pe joc, ori pe realităţile politice şi sociale văzute ieri-seară la televizor. Ori pe viaţă
