Imaginea aceea din 1991, un bărbat masiv cocoţat pe un tanc sfidînd ameninţările, părea extrasă dintr-un film eroic, rulat în aer liber, pentru a însufleţi masele. Orice i se putea contesta acelui bărbat, Boris Nikolaevici Elţin, dar nu curajul fizic. Imaginea nu era o făcătură, un montaj, era adevărată, liderul sovietic, în carne şi oase, îşi risca viaţa pentru a apăra cuceririle unei revoluţii cu final necunoscut. O revoluţie venită destul de tîrziu în viaţa lui, dar el izbutise să-i prindă cadenţa cu o viteză de care doar membrii cei mai dotaţi ai aparatului comunist sînt capabili. Fusese un activist de rînd la Sverdlovsk (fost Ekaterinenburg), unde la ordinul Biroului Politic a distrus cu buldozerele casa unde fusese asasinat ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia. După cum povestesc martorii acelor vremi, oportunismul lui era mereu mai rapid cu o secundă decît ordinele date de superiorii săi. Această calitate i-a servit şi în viaţa sa politică de democrat. La o Plenară din 1987, l-a criticat pe Gorbaciov pentru că nu aplica destul de consecvent perestroika. Nu venise încă vremea cînd marele şef putea fi criticat, de data asta a fost cu o secundă prea devreme, aşa că Elţin a fost îndepărtat. Vremelnic.

Şi-a dat demisia din Partidul Comunist în iulie 1990, în timpul ultimului Congres al PCUS, în timp ce şeful acestui partid, Gorbaciov, încerca să refacă din cioburi vasul spart al comunismului reformat. Elţin s-a împotrivit acţiunilor trupelor sovietice din Lituania, în 1991, a militat pentru puterea executivă a preşedintelui, pe care l-a apărat de pe tanc. Martorii perioadei susţin că acest gest eroic a fost posibil deoarece comandantul tancului, nefiind prea sigur de misiunea încredinţată, a oprit vehiculul la culoarea roşie a stopului. Încă nesigur şi oarecum ameţit, Gorbaciov trebuia să facă faţă rezistenţei conservatorilor (mulţi dintre ei mili