Există zile foarte proaste, aparent fără speranţă, în care ţi se pare că toate merg pe dos şi că nu ai nici o şansă să aduci lucrurile - particulare, cu influenţe universale - la un echilibru. Sau, dimpotrivă, unele, la prima vedere, calme, despre care crezi că nimic nu le poate tulbura. De multe ori însă, tocmai în asemenea momente intră în scenă întîmplările mici, cu protagonişti necunoscuţi şi, ai zice, neimportanţi, dar apte să schimbe procentul de bine şi rău al unei zile. Iată cîteva exemple:

Taximetristul imaginativ, cu stofă de detectiv pe roţi. Taximetriştii intră în categoria, numeroasă, a persoanelor cu care interacţionezi, dar numai pînă la un anumit nivel, să-i zicem confortabil: cel cu care vorbeşti, aparent, orice, dar fără a spune nimic esenţial. Am făcut acest lucru cu nenumăraţi taximetrişti. Dar, într-o zi, eram de-a dreptul disperată că nu am timp să ajung, cît se poate de repede, la o întîlnire pe care o consideram foarte importantă. Am luat un taxi oarecare, de pe stradă, de firmă (nu mai ştiu, poate 2000) şi i-am relatat şoferului, cam fără suflare, cum trebuie să străbat centrul Bucureştiului, la o oră de vîrf (5 după-amiaza) şi apoi să mă întorc în acelaşi loc, totul în jumătate de oră. Deşi, la modul esenţial-universal, problema mea era măruntă, pentru mine, atunci, părea de viaţă şi de moarte. Taximetristul, un domn middle-aged, nici prea-prea, nici foarte-foarte, nu ştiu cum, dar a "empatizat" cu mine sută la sută. Nu numai că a pornit-o într-o cursă ca în filmele poliţiste mai vechi, cînd eroii se urmăresc pasional indiferent de obstacole, dar a şi încercat să-mi păstreze buna dipoziţie pe tot cuprinsul "raliului". Nu a ezitat niciodată să-şi folosească imaginaţia, cotind-o la stînga sau la dreapta de cîte ori eram într-o coloană, ba chiar întorcîndu-se, spectaculos, şi încălcînd, uşor, regulile de circulaţie. Nu şi-a pierdut n