Au existat şi există gînditori, de la Marx pînă, mai de curînd, la Alain Besançon, care fac o critică ideologică a religiei. Pentru ei, religia e un instrument de supunere a individului şi de manipulare a maselor, un mijloc de a-i încadra în ordinea instituită, declarată şi acceptată ca singura legitimă. Afină cu o mentalitate bazată pe ideea de ierarhie, religia ar împinge la respectarea ierarhiilor sociale, fără a le pune nici o clipă în chestiune. Omul format de mentalitatea religioasă ar fi de aceea inapt pentru democraţie sau, cel puţin, handicapat în practicarea ei. Obedient faţă de puterea divină şi faţă de puterile mundane de tot felul, înclinat spre repetarea neîncetată a unei ordini mitice, supus faţă de ierarhii şi dogme - fie ele ale Bisericii, statului ori partidului -, adept al unui model de societate organizat de o ordine unică, monolitică, omul format de religie ar fi puţin înclinat să asume libertatea personală, funcţia critică, diferenţa individuală, pluralismul - tot ceea ce face substanţa democraţiei.
Condamnarea religiei la ideologie nu e, totuşi, deloc un lucru nou, modern. De-a lungul istoriei lor, religiile au fost folosite din plin la disciplinarea mulţimilor (ca şi la revolta lor), la legitimarea politicilor de tot felul, la sacralizarea ordinii sociale şi a unor concepte istorice. Dar niciodată pînă în epoca modernă religiile nu au fost pîndite de reducţia atît de drastică la acest tip de funcţii. Într-un colocviu din 1976, avînd drept temă hermeneutica secularizării, Paul Ricœur relua binomul ideologie-utopie, investigat de Karl Mannheim în domeniul sociologiei cunoaşterii, pentru a da un criteriu de secularizare a religiei. "Credinţa unei comunităţi intră într-un proces de secularizare atunci cînd se lasă înscrisă" (sau chiar închisă) "în alternativa ideologie-utopie, cînd ea nu mai este pentru unii decît ideologie şi cînd, pe