Toate drumurile spre Nirvana-s bune, zice înţelepciunea indiană, fără să ţină seama de necesitatea planificării căilor de comunicaţii, chiar şi a celor mistice. E un singur drum spre Cel de Sus, zice Europa Creştină, persistînd în păcatul bulucelii pe aceeaşi şosea bătătorită de 2000 de ani (una care se transformă într-un şanţ cu noroi la prima revoluţie). În America, evangheliştii autoîmbunătăţirii ne cer să găsim drumul ăsta în noi şi, după ce l-am găsit, să pretindem că e autostradă şi să încercăm să gonim pe el spre succesul în carieră. Iar în Japonia aparenţelor de sticlă şi butoane, lumea nu mai vrea decît să se întoarcă acasă, în copilărie, în vreme ce constructorii adevăraţi de drumuri au perfecţionat arta şoselelor către nicăieri. Aşa, pentru că există, undeva, un buget.

Drumul spre nicăieri, ăsta japonez, arată îngrozitor de bine. Am fost şi-am văzut unul, care trecea pe un pod de nu-ştiu-cîte milioane de dolari şi se oprea pe o insulă cu cîţiva locuitori care n-aveau nici un chef să plece undeva. Dar dacă ar fi vrut, şoseaua era acolo, liberă, perfectă şi-al naibii de scumpă. Pe un alt drum, în Arizona, am întîlnit oameni care nu voiau să se oprească nicăieri. I-aţi văzut în filme, cei care merg cu casa în spate, o rulotă gigantică, cu toaletă, bucătărie şi dormitor. Nu cu biblioteca, nu e nevoie, oamenii ăştia citesc doar semnele de pe drum şi trăiesc cîte-un pic printr-un parc de rulote, din loc în loc. Nici drumul lor nu duce undeva, însă măcar el e un scop în sine. În mers, orizontul deşertului pare că-ţi promite o mie de lucruri care nu s-au descoperit încă, başca sensul vieţii, ca bonus la primul cazino indian. E suficient să te opreşti însă, şi magia dispare.

Drumul meu preferat e însă cel care merge prin Tîrgovişte la Sinaia. Şi asta pentru că ajunge în acelaşi loc plicticos şi bătut de banalităţi, într-un fel nou şi aventuros. Opr