* Jay-Jay Johanson, The Long Term Physical Effects Are Not Yet Kown, Emi, 2007.
Vă spun cu mîna pe inimă: suedezul acesta, Jay-Jay Johanson, cu accentul său britanic şi alura de androgin, cu nostalgia sa după lucruri fragile, cu tristeţea lui fermecătoare şi însiropată, învăluitoare şi insinuantă, cu artificiile sale calde şi temele muzicale bine puse la punct, cu aerul său hieratic, desprins de depresii şi ferit de zgomote inutile, vă duce binişor de nas. O dată că, bine camuflat în zona lui underground, la adăpost de intemperii şi compromisuri deranjante, îşi poate face de cap fără teama şi presiunea unor adoratori ingraţi şi frenetici, şi în al doilea rînd că, atunci cînd defilează cu un astfel de titlu de album, sînt convins că nu pierde nici o clipă din vedere care este miza şi care sînt efectele pe termen lung sau scurt pe care melodiile lui contează. Ca să vă faceţi o idee aproximativă despre ce va fi însemnînd acest Jay-Jay Johanson în peisajul acesta populat de atîtea fiinţe contradictorii al muzicii de azi, închipuiţi-vă, vă rog, un personaj romantic, aparent desuet şi aerian, care încetează însă să fie aşa, tocmai pentru că a ales deliberat să fie desuet şi aerian. Atunci cînd te hotărăşti să te plasezi în răspăr faţă de muşchii şi testosteronul altora, există mari şanse, nu doar să cucereşti inimile înclinate spre candoare ale doamnelor şi domnişoarelor, nu doar să-ţi cîştigi o binemeritată imagine de noncomformist suav, ci şi să dai dovadă de un curaj cît se poate de sexy şi, în ultimă instanţă, masculin. Închipuiţi-vă, la fel de bine, un Bogard mai puţin bătăios şi inaccesibil ascuns după o perdea enigmatică şi străvezie de fum de ţigară, închipuiţi-vă o siluetă incertă dispărînd în ploaie, închipuiţi-vă o grădină englezească şi un ins care pare să se afle acolo, nemişcat sau doar pus pe gînduri, de la facerea lumii. Este imposibil, atunci cî