Prima dată am auzit despre canadianul Robert Lepage de la Ducu (Alexandru) Darie, pe la-nceputul anilor â80. Pe vremea aceea ne întîlneam mai des ca acum - în principal pentru că, la acea vîrstă (Ducu şi cu mine sîntem de-un leat, iar Lepage doar cu doi ani mai bătrîn), ai tot timpul din lume pentru a freca menta de-amoruâ artei... Obişnuiam să ne-ntîlnim şi să vedem filme pe video (Ducu e un mare cinefil, şi sper ca ceva din această cinefilie de bună calitate să transpară în debutul său în cinema!); apoi le comentam cu înverşunare, deşi eram - invariabil - de aceeaşi părere. Atunci, în cotul unei fraze, mi-a povestit el despre Lepage - şi i-am reţinut numele pînă cînd am început să-l tot întîlnesc ici-colo, prin reviste străine, cu aerul că "ştiu şi eu despre cine vorbiţi, nu sînt chiar venit cu pluta!".
Acest preambul memorialistic are tîlcul lui, pentru că Ducu a vorbit exact despre acea perioadă în discursul rostit la Salonic, la Gala Premio Europa per il Teatro (a XI-a ediţie, 26-29 aprilie), în calitatea lui de (probabil cel mai tînăr) preşedinte al Uniunii Teatrelor Europene. A fost un discurs scurt, clar şi emoţionant într-o engleză perfectă, îndelung aplaudat. Am învăţat să deosebesc aplauzele de circumstanţă (moi de la-nceput pînă la sfîrşit, care-ncep răzleţ şi se termină brusc) de cele venite din inimă (care-ncep brusc, cresc, uneori iau forma scandărilor, sînt însoţite de chiote şi ovaţii şi se termină răzleţ); în cazul lui Ducu, au fost din inimă (dar fără chiote şi ovaţii, rezervate spectacolelor propriu-zise). Iar asta pentru că a vorbit viu şi firesc, el însuşi emoţionat, despre ce însemna să fii student la regie în RomÃnia acelor ani, cînd singurul mod de a fi ¹ la page cu marii regizori ai lumii presupunea să le vezi spectacolele pe casete video. Brook, Strehler. Mnouchkine... toţi pe video! Sau nici măcar atît: să citeşti despre (
