* Air, Pocket Symphony, Astralwerks, 2007.
Printre binefacerile de seamă ale acestor gîngănii misterioase numite analgezice se numără, în primul rînd, efectul de pauză. Închipuiţi-vă, să zicem, o durere surdă de dinţi (nu una feroce care să necesite teleportarea imediată pe scaunul acela înfricoşător al medicului stomatolog, ci una mai degrabă enervantă, bîzîită, constantă, leşinată şi, dacă acest lucru mai poate fi posibil, onestă, în fine, o durere antipatică şi idioată ca toate durerile de dinţi, de altfel un simptom de netăgăduit al unei seri ratate), iar acum, după acest exerciţiu schingiuitor de imaginaţie, faceţi-vă o plăcere şi lăsaţi-vă în voia unui preasfînt algocalmin, apoi tatonaţi delicat zona conflictuală cu vîrful limbii şi păşiţi cu încredere în plin armistiţiu cu tot arsenalul de luptă pe care îl presupune amorţeala temporară şi pauza. E adevărat, pe lume există multe alte chestiuni mai de soi decît această blegeală izbăvitoare, dar, pe barba lui Poseidon!, nu văd de ce această abandonare de cîteva ore ar putea să suscite vreun motiv de dispreţ. Am să fac apel la bunăvoinţa dumneavoastră şi am să transfer toată partitura obsedantă a durerilor de dinţi într-una din acele zile cenuşii cu care viaţa noastră cetăţenească şi îndatoririle sociale au obiceiul să ne blagoslovească la răstimpuri şi am să mai abuzez un pic de răbdarea cu care m-aţi învestit pentru a pune semnul de egalitate între analgezice şi cea mai recentă producţie a francezilor de la Air, Pocket Symphony. Dacă v-aţi fi aşteptat la un alt obiect preţios şi fragil impregnat cu arome electronice tip 10.000 hz Legend sau Talkie Walkie, se cuvine să daţi timpul ceva mai înapoi, să faceţi o escală în îndepărtatul an 2000 la The Virgin Suicides şi să vă reîntoarceţi pînă la origini (am numit aici anul 1998 şi albumul Moon Safari). Din acest punct (asemănător cu un reper luminos în înt