Despre nervii românilor se poate vorbi la nesfîrşit. Se pare că românii sînt foarte nervoşi, necontrolaţi şi zgomotoşi. Deci se pare că nu-şi stăpînesc nervii. Alţii poate că au nervi, dar şi-i stăpînesc. Şi asta pentru că nervii ăştia merg mînă-n mînă cu tipul uman sau categoria căreia îi aparţine nervosul. Nu ne referim la cei cu etichetă psihiatrică, ci la societatea civilă, la cei care ne-nconjoară zilnic şi care se răspîndesc într-un registru mai degrabă borderline decît normal. Dar ce mai este astăzi "normal"? Mai putem sau mai avem voie să folosim atributul normal? Şi politicienii ne tot promit că trebuie "să intrăm în normalitate", inducîndu-ne mereu că nu sîntem normali. Dar, tot ei nu prea aduc specificări la anormalitatea noastră.
Există nervi "colectivi", dar sînt şi nervi "individuali". Sînt nervi unisex sau transgender şi nervi masculini sau feminini. În activităţile şi acţiunile noastre avem diferiţi nervi sau tipare diferite de nevricale. De pildă, transportul în comun - al "comunarzilor" - produce alte manifestări nervoase decît cele ale şoferilor amatori sau ale şoferilor profesionişti. Şi mîncarea sau orice alt tip de activitate pot fi generatoare de nervi. Pare că şi copiii au nervi astăzi şi particularităţi specifice nevrotice, deşi cu toţii ştim că ei sînt mai dezinhibaţi şi mai liberi în a-şi exprima stările de spirit. Ei nu se mai înroşesc ca altădată, sînt mai puţin ruşinoşi şi nu ar fi atît de mult expuşi la stresul cotidian.
Frustrările produc ostilitate şi violenţă; viaţa modernă, cu ritmul ei infernal, cu zgomotele şi stimularea excesivă auditivă şi vizuală creează nervozitate. De ce însă sînt românii nervoşi, arţăgoşi, puşi pe scandal, necordiali, gata de harţag, impacienţi, violenţi, adesea cîrcotaşi. Pentru că, mulţi o spun, de cum se crapă de ziuă şi trec la starea diurnă, sînt întîmpinaţi de o dihonie ostilă, care-i
