Aflu din cotidianul Chicago Tribune detaliile unei conferinţe pe care Richard Stern a ţinut-o recent, la University of Chicago, despre prietenul său de-o viaţă, Saul Bellow. Citesc varianta scurtă, pentru ziar, a conferinţei şi regăsesc întregul farmec intelectual al lui Bellow. Papilele creierului meu simt, din nou, amestecul seducător de umor şi tristeţe al literaturii sale şi îmi aduc precis aminte de ce sînt unul dintre marii săi admiratori. Dar, cel mai mult mă impresionează redarea unui fragment, încă inedit, dintr-o scrisoare pe care Bellow a trimis-o prietenului său, conferenţiarul de azi. Stern i s-a plîns că se simte îmbătrînit şi obosit şi că îi vine "să arunce prosopul". Redau pasajul epistolar prin care Bellow răspunde amicului extenuat: "Eu nu aş arunca încă prosopul. O mică glumă, ca să fiu mai clar. Un bătrîn trăieşte singur într-o pădure şi, pentru că se apropie iarna, îşi face provizia de lemne pentru foc. Într-o zi, îşi dă seama că nu mai poate să ridice lemnele pe umăr să le care acasă şi, în deznădejde, ridică ochii spre cer şi spune: O, Doamne, trimite-mi moartea! În secunda următoare, moartea apare spunînd: Aţi trimis după mine, domnule?, la care bătrînul replică: Da, dă-mi o mînă de ajutor şi ridică-mi lemnele astea pe umăr că mai departe mă descurc singur. Aşa că nu arunca prosopul, căci s-ar putea să ai nevoie de el într-una din zile ca să-ţi ştergi fruntea inspirată". Am adorat acest pasaj din conferinţa lui Stern, căci mi-a reamintit ceea ce îmi place cel mai mult la Bellow. Puţini au putut scrie despre singurătatea omului oarecare din mijlocul civilizaţiei trepidante mai fin şi mai sofisticat decît Bellow. Şi chiar foarte puţini au ştiut să susţină clar, pagină de pagină, că există mereu posibilitatea recuperării fiinţei destructurate de izolarea zgomotoasă. Un nu-ştiu-ce optimist se simte în ADN-ul literaturii lui Bellow, deşi, cel