La noi, din ce în ce mai urît sînt priviţi cei cîţiva oameni - mă număr printre ei - care se încăpăţînează să analizeze lucrurile pe o parte, dar şi pe cealaltă; circulă despre ei fel de fel de expresii: cea mai intelectuală este aceea că obstinaţii în ambiguitate au "gîndirea moale"; cea mai metaforică este aceea că respectivii sînt nişte "gelatine", adică nu-s tranşanţi, tăioşi; uneori, gelatina este înlocuită cu altceva: "Ah, cutare? E o piftie!". Cea mai populară rămîne aceea care exprimă strămoşescul dispreţ pentru cel cu fundul în două luntri.
A încerca, în calitate de gelatină, o explicaţie cu aceşti radicali dintr-o bucată nu e atît de greu, pe cît de inutil. Cu cel care îmi este cel mai drag, mă găsesc într-o controversă fără sfîrşit apropiat. Inteligent cum e, el nu mă acuză de moliciune sau duplicitate, ci - mai fin şi mai ascuţit - de comoditate. Adică, în loc să tai în carne vie ca el, eu vin cu pansamente; în loc să arunc gunoiul afară din casă şi din mine, îl strîng şi-l pun sub covor. În loc să mă dezguste fiecare ticălos de care lumea e plină, îi găsesc justificări, scuze. În loc să împart lumea în mizeri şi bogaţi, vin - comod cum sînt la minte şi la suflet - cu nuanţe care merg pînă la cinism. Comoditatea mea e şi un cinism, de aici decurgînd că intransigenţa lui e un umanism sau, ca să nu ideologizăm abuziv, cel puţin o omenie, o milă, o durere; lui îi este milă de sărăcime, mie nu.
Căci dacă mi-ar fi, nu aş insista pe imaginea acelui nenorocit de milionar bucureştean care-şi scotea pantoful din picior şi-l arăta telereporterului ca să vadă toată lumea cum i s-a dezlipit talpa, asta ca o concluzie la situaţia îngrozitoare în care l-au lăsat tîlharii din fruntea unei bănci în faliment. Recunosc că imaginea aceea mă obsedează (mai ales olfactiv). Cum dracuâ amărîtul acela avusese milioane băgate într-o bancă? Şi de ce, milionar f
