Moartea domnului Lăzărescu e un film de succes. Ce-i drept, nu e chiar pe gustul meu, dar asta nu înseamnă mare lucru, nu sînt expert în domeniu. Recunosc, e în mod sigur bine făcut, bine regizat şi mai ales bine jucat, dar nu mi se pare a fi un mare film, o capodoperă. Nu am găsit în el cine ştie ce inefabil, cine ştie ce miză psihologică sau metafizică. Succes însă a avut, după indicatoarele tuturor măsurătorilor de succes: premii internaţionale de tot felul, mediatizare de prima clasă, spectatori cu duiumul.

Este însă un film care m-a speriat, tocmai prin succesul lui incontestabil. Mi-a adus deodată în faţa ochilor impactul enorm al problematicii medicale asupra societăţii româneşti. Problemele îmi sînt, evident, binecunoscute. Sînt frămîntările mele "de serviciu", de zi cu zi, sînt obsesiile zilelor de week-end sau de vacanţă, sînt gîndurile din multele nopţi fără somn. Asta intră de 30 de ani în chimia vieţii mele cotidiene, de cînd m-am hotărît să devin medic în România. Detaliul care mi-a lipsit pînă acum a fost impactul eşecurilor uriaşe ale medicinei româneşti asupra lumii în care trăim, locul pe care se situează între mizerabilele probleme politice, economice, culturale. Uite că locul este, din nenorocire, în faţă, în faţă de tot, atît de în faţă încît devine fenomen cultural. De succes.

Cine poate se duce să-şi vadă de sănătate în Occident, după bunul exemplu al capilor naţiunii; cine prinde trenul se duce să practice medicina în Occident. Pot să-mi imaginez foarte bine că în viitorul apropiat numeroşi pacienţi români (prosperi) se vor duce să fie trataţi de toate cele, în clinici de prestigiu, la Viena, Bonn sau Paris, de către medici români (prosperi). Ce-i drept, rămîn în România părinţii, şi ai unora, şi ai celorlalţi, bieţi pensionari pentru care biata medicină românească e tocmai bună.

Chirurgia este din ce în ce mai scumpă. E