1. În ciuda aparenţelor, "spectaculosul" an 2007 nu mi se pare un moment-cheie în România. Este unul din anii (începînd cu 2005 şi, probabil, continuînd dincolo de ciclul electoral viitor) în care se reaşază raporturile dintre instituţii: între parlament şi preşedinţie, între preşedinţie şi guvern, între guvern/preşedinţie şi justiţie etc. Merge greu şi arată grotesc, pentru că se inovează în libertate: nu mai sînt nici Carol al II-lea (care desfiinţa partidele politice într-o Europă a dictaturilor), nici Stalin (care folosea teroarea ca să nu mai mişte nimeni), nici Ceauşescu (care utiliza trauma acestei terori). E doar Uniunea Europeană, care priveşte de la distanţă; nici măcar nu mai "monitorizează". Proasta calitate a multor personaje politice, gesturile balcanice, intensa personalizare, manipulările continue ale unei prese partizane, agitaţia nervoasă a unor grupuri ale societăţii civile care vor să joace un rol pe un teren care este deja confiscat de actorii politici, unde nu mai pot fi decît utilizaţi şi - eventual - răsplătiţi, ascund un firesc început de reaşezare politică. România merge, în ciuda acestor pulsaţii interne, pentru că economia s-a decuplat de politic. Tentativa de suspendare a preşedintelui, o mişcare neinspirată a partidelor politice, cu rezultat dinainte cunoscut, nu a provocat nici o mişcare la bursă, nu a deranjat afacerile etc. Pentru cei 55% care nu au venit la vot, "viaţa era în altă parte". Spectaculosul efemer va întovărăşi lunile care urmează, pentru că alegerile (mult invocate şi puţin dorite) bat la uşă. Alegerile pentru Parlamentul European vor aduce un "minut de adevăr" privind cota partidelor politice.
Sînt tentată să spun că, după 1989, au existat evenimente care ar fi putut modifica parcursul de pînă acum, pentru că le-am trăit intens: Tîrgu Mureş, martie â90, Bucureşti, iunie 1990. Anii 1996-2000, ai preşedinţiei
