Legăturile intelectualilor cu politica? Dacă există, sînt periculoase - asta pentru a ne exprima eufemistic. Au susţinut dictatori şi regimuri totalitare - de la Platon la Sartre lista e lungă şi bine garnisită cu nume mari şi negre de păcate, pe care tot intelectualii se străduiesc să le albească. Exemplu autohton: "intelectualii lui Băsescu". Cînd au fost mai puţin radicali, au făcut propuneri absurde, nebuneşti. Unul dintre ei a inventat "utopia", şi ce bine s-au servit toţi de ea mai apoi. Recitiţi descrierea Laputei lui Swift şi veţi vedea cît de penibili au fost şi au rămas intelectualii. În cazul cel mai bun, sînt "în aer", n-au legătură cu realitatea. Naivitate? Ba prostie. În cazul cel mai rău, se pun în serviciul principelui pe bani, pe slujbe, pe onoruri. Nu că alţii n-ar face-o, dar ei au pretenţii măreţe. De aceea, ţin lungi discursuri despre moralitate, "imperative categorice" şi ni le mai şi recomandă, nouă celorlalţi, să le citim şi se uită chiorîş dacă preferăm să citim Dan Brown. Cînd nu sînt cu principii lumii e poate şi mai grav. Sînt cu principiile! În numele acestora, se amestecă în comploturi, vor să răstoarne ordinea constituită, predică diferite revoluţii, republici sau constituţii. N-au stare să-şi vadă de meseria lor, de familia lor, de viaţa lor personală, de amantele lor, de intrigile lor. Vor în schimb "binele public" - ce ridicolă sintagmă! De parcă există altceva decît binele meu, al tău, al lui, al ei şi aşa mai departe! Dar ei vorbesc în neştire despre "om" şi "drepturile lui", dar n-au nici cea mai vagă bănuială despre ce face vecinul de alături. Sînt în stare să ignore chiar că au drept vecin un om şi nu cine ştie ce dihanie exotică sau fiinţă extraterestră. În schimb, confecţionează idei şi le dau hrană poporului conservate după depăşirea termenului de garanţie. Acesta se intoxică, suferă, dar tot pe ei îi cheamă în ajutor ca