Îngerul meu păzitor este dromomaniac - am mai spus-o, cred - dar nici că l-aş vrea altfel. El mă poartă pe drumurile pe care el le crede cuvenite, iar mie nu-mi rămîne decît să mă străduiesc să aflu de ce. Încă mă mai nevoiesc a afla ce anume a făcut să ajung de patru ori în ceva mai mult de un an în Armenia - ţară cu care nu am legături de sînge, dar cu care am dezvoltat legături de suflet. Ultima - sau ar trebui să zic cea mai recentă - dintre incursiunile mele armeneşti a avut ca motiv Şcoala de vară pentru tinerele cadre universitare care predau jurnalismul (Organizată de International Center for Journalism - Armenian Branch şi Universitatea de Stat din Yerevan, cu asistenţa Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucureşti), derulată la Yerevan (zic Yerevan, cu Y, pentru că mi s-a spus că grafia încetăţenită, cea cu E, este de sorginte sovietică şi este percepută a avea conotaţii negative. Consideraţi, rogu-vă, forma Yerevan un gest de politeţe ce nu se cere judecat lingvistic). Obiectivul nostru comun era să prezentăm facultăţilor din regiune un nou model de predare a jurnalismului - sarcină care s-a dovedit mai cu miez decît ne-am fi imaginat iniţial.

Participanţii au fost mulţi - 21 la număr - diverşi ca experienţă, naţionalitate (Armenia, Georgia, Moldova, Karabah, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Ucraina), rădăcini culturale şi abordare a propriei meserii. Am avut în grup oameni care predau de ani buni - prodecanul facultăţii de jurnalism din Yerevan a fost participant într-o şcoală similară organizată de CJI în 2002 - şi oameni care de-abia se aventurau la prima lor experienţă academică. Oameni cu experienţe de viaţă pe care nici nu ştiu dacă vrem să le ştim (colega din Karabah ne vorbea de jurnalişti care ţineau camera video pe un umăr şi AKM-ul pe celălalt) şi oameni pentru care noua deschidere democratică a ţărilor ex-sovietice a adus o