În politica românească se poartă intens aducerea de specialişti străini în comunicare politică, pentru a le construi partidelor noastre şi liderilor lor strategii de imagine victorioase. Procedeul nu e nou, dar e mult mai intens decît altădată: înainte, apelul la comunicatori străini se făcea în campaniile electorale, acum ei sînt chemaţi ori de cîte ori e nevoie. Şi e nevoie tot mai des. Cel puţin aşa cred politicienii.

La prima vedere, nu e nimic neobişnuit în asta: partidele noastre par a intra astfel în rîndul lumii, căci peste tot în societăţile moderne politica se face şi cu astfel de profesionişti ai comunicării care au grijă ca mesajele politicienilor către cetăţeni să capete coerenţă şi eficienţă. Apoi, resursele interne sînt sărace: nu prea există agenţii specializate în comunicarea politică, nici experţi cu o carte de vizită glorioasă. Cum în timpul comunismului, transmiterea mesajelor politice către cetăţeni se făcea prin aparatul de propagandă, e firesc să nu fi avut, după 1990, oameni şcoliţi în ale comunicării. Au apărut cîţiva - fie vreun absolvent de Politehnică autodidact care a "prins" o bursă de specializare în străinătate, fie vreun jurnalist care, după cîţiva ani de presă, a devenit consultant de imagine al unui om politic, fie absolvenţi mai vechi de sociologie (dinainte de desfiinţarea facultăţilor de profil de către regimul comunist) care aveau deja asimilată o bază de cunoştinţe şi le-au actualizat. Una peste alta, oferta internă e slabă. Pe de altă parte, n-am nici o îndoială că şi în mediul politic funcţionează convingerea generală a românilor după ani de penurie şi de izolare generală faţă de străinătate: "tot ce e de import e bun". Aşa cum omul obişnuit îşi cumpără gresie italiană şi termopane nemţeşti, politicianul român face apel la "omul care l-a făcut preşedinte pe Clinton" sau la "agenţia care s-a ocupat de campania lui B