* David Le Breton, Eloge de la marche, Métailié, Paris, 2000.
Nu prea cred că sedentarii au ales drept scuză sau - mai ştii? - deviză, următoarea observaţie pe care o face Pascal: Jâai découvert que tout le malheur des hommes vient dâune seule chose, qui est de ne pas savoir demeurer en repos, dans une chambre. Nu cred că repausul pe care şi-l rezervă cei mai mulţi are substanţă spirituală. Nu e "sete de repaos", ci simplă comoditate.
De ce să ieşi la o plimbare cînd poţi să rămîi în casă pironit în faţa televizorului, de ce să oboseşti într-o lungă călătorie, dacă poţi practica, fără pic de osteneală, un cyberturism aseptic, Internetul oferindu-ţi pervers-generoasa variantă voyager sans bouger. Cu mai bine de două secole înainte, Xavier de Maistre a făcut o parodică demonstraţie a contrariului: bouger sans voyager...
În Voyage autour de ma chambre, el descrie incursiunea în realitatea imediată a camerei în care este forţat să petreacă 42 de zile de recluziune. Nici vorbă de repaus. Refuză postura de prizonier. Explorată cu minuţie, o zonă oricît de limitată se dovedeşte inepuizabilă. Bravînd, Xavier de Maistre consideră că traseul său intensiv într-un perimetru de 36 de paşi nu e cu nimic mai prejos de marile călătorii întreprinse de Cook.
Cred că David Le Breton include acest insolit călător în galeria campionilor mersului pe jos pentru a sublinia, încă o dată, că marşul deliberat, practicat ca o formă de artă, este în primul rînd una cosa mentale. Dimensiunea spirituală nu exclude participarea corpului şi - cum era de aşteptat - David Le Breton face o seducătoare demonstraţie a virtuţilor deopotrivă fizice şi metafizice pe care le are mersul pe jos. Ah, acum mi-am amintit ce spunea imediat după ce gustase din cupa succesului pe sticlă, într-un interviu de popularizare, domnişoara, pe atunci, Esca. Spunea că cei care merg pe jos şi f
