Orice naţiune se defineşte în oglindă, fie că se priveşte pe sine, fie că ia seama la felul în care o privesc alţii. Fără specularitate, nici reflecţia, ca act evaluativ, nu poate funcţiona. Noi, de pildă, vorbim foarte mult despre noi înşine. Există, cel puţin în spaţiul mediatic, o adevărată manie a subiectelor româno-române. Ne atrag sondajele care ne arată - printr-o ficţiune sociologică folosită ca proteză critică - felul în care mîncăm, dormim, iubim sau votăm. Ne place să le spunem oaspeţilor noştri occidentali că românii posedă caracteristici "unice". Perpetuăm chiar obiceiul de a ne prezenta defectele în cheie minoră, asfel încît caracterul naţional să nu sufere: ce-i drept, sîntem cam hoţi, numai că "hoţia" e în limba noastră un cuvînt polisemic: hoţul e şi băiat deştept. O inepuizabilă doză de complezenţă ne alimentează iluziile şi ne camuflează eşecurile. Relativizăm orice urmă de grandoare sub specia faimosului "merge şi aşa", completat printr-un anti-eshatologic: "hai, că nu-i sfîrşitul lumii"...
Cu excepţia celor născuţi după 1990, am digerat cu toţii, prin procesul şcolar, acelaşi maldăr de clişee etnocentrice, developate în vaporii unui triumfalism subînţeles. Partea proastă nu ţine doar de remodelarea apologetică a rarelor informaţii certificate documentar. Cred că idealizarea naţionalistă a "blazonului" gravat în mentalitatea colectivă e responsabilă şi de stările depresive prin care trecem în ultimele două decenii. Nu poţi educa o societate - şi cu atît mai puţin nu o poţi ajuta să evolueze - dacă plasezi într-un trecut mitizat ansamblul perfecţiunilor de care s-au învrednicit "strămoşii". Cînd ai "dat" deja "totul", nu-ţi rămîne decît să stagnezi, gestionînd tezaurul unor victorii fără posteritate. Or, noi tocmai asta am făcut, necontenit. Ne-am ales cîte un "secol de aur" (fie acesta XVI, XVII sau XIX) sau ne-am pretat, în lipsă de al