În anii â90, cînd am ieşit primele dăţi din ţară, de cîte ori spuneam că sînt din România, nu simţeam, la diverşii mei interlocutori, vreo prea impresionantă licărire de recunoaştere. Pe undeva, prin imaginaţia lor, aceasta arăta ca una dintre republicile africane sau sud-americane pe care le vedem prin filme, în care totul e instabil şi riscul de lovituri de stat şi dictatură mereu ridicat.
În ultima călătorie, poate datorită Uniunii Europene, poate - numărului mare de români plecaţi la muncă în străinătate, dintre care nu toţi fac o impresie atît de proastă, opinia generală pare mai favorabilă. Sau, cel puţin, oamenii sînt mai informaţi despre mica noastră parte a lumii. Iar româna, culmea, este o limbă care se vorbeşte în mai multe locuri decît te-ai aştepta.
De pildă, la hotelul Novotel din Londra. Chiar cînd am sosit, ne-am dus la bar, să luăm o apă. Auzindu-ne vorbind româneşte, unul dintre chelneri a spus că îl cheamă Dorin, şi e, evident, român. A mai adăugat că sînt patru români care lucrează acolo. M-am bucurat foarte tare, nu ştiu, să fi fost de vină un soi de patriotism mic, orientat spre treburile cotidiene? Am avut, pentru prima dată, senzaţia că româna e un soi de limbă cu valenţe globale, integrată în mersul normal-universal al lucrurilor... Şi, culmea, un soi de mîndrie naţională, de care nu m-aş fi crezut în stare... Precum şi o oarecare linişte prostească, dar firească pentru o persoană conservatoare, obişnuită cu aceleaşi locuri şi feţe, de ani: eram mulţumită că, oriunde în lume voi eşua, voi da de persoane asemănătoare mie (cel puţin conform unor criterii aparente). Tot la hotelul Novotel, cea de-a doua întînire am avut-o la toaleta din hol: acolo am dat peste o doamnă pe care scria Lidia şi despre care am intuit că e de-a noastră. Era, şi am intrat în vorbă, printre suluri, robineţi, dar şi prosoape albe, pufoase: plecată de
