Dezbaterile în jurul alegerii noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române au scos la iveală un fapt pe drept cuvînt scandalizant, şi anume prezenţa în Adunarea Naţională Bisericească a unor laici al căror profil moral nu pare a fi cea mai bună recomandare pentru o asemenea poziţie. Dar ce este această Adunare Naţională Bisericească şi cum se aşază ea în tradiţia canonică a Ortodoxiei? Prin simplificare, referinţa laconică la reorganizarea Mitropoliei româneşti în Transilvania, de către Andrei Şaguna, îi dă un aer de onorabilitate. De aceea trebuie amintit că reforma mitropolitului Andrei Şaguna a fost o adaptare a tradiţiei canonice sacre la un context istoric foarte ostil Ortodoxiei, cel al unei Biserici aproape dispărute în secolul al XVIII-lea, apoi subordonate Mitropoliei sîrbeşti de la Carloviţ, şi care a renăscut odată cu naţiunea română din Transilvania, în secolul al XIX-lea. Dar reînfiinţarea acestei eparhii ortodoxe, meritul incontestabil al lui Andrei Şaguna, nu se putea face decît în contextul istoric prielnic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru a fi drepţi cu Andrei Şaguna, mai trebuie să pomenim că proiectul lui iniţial a suferit modificări cerute de laicii care au participat la primul Congres Naţional Bisericesc din 1868 şi care au văzut în organizarea Mitropoliei un mijloc de luptă politică pentru afirmarea drepturilor naţionale ale românilor.

Aplicarea acestui statut în condiţiile regimului comunist a trădat sensul reorganizării şaguniene, care ţintea la întărirea unei Biserici Ortodoxe autonome, şi nu la supunerea ei unui control din ce în ce mai strîns al statului. Astfel, după 50 de ani de distorsiuni comuniste şi postcomuniste, acest statut nu poate răspunde provocărilor foarte diferite ale secolului XXI. Pînă de curînd chiar, selectarea reprezentanţilor laicatului în adunările eparhiale şi naţionale bisericeşti s-a făcut urmî