Limbile germanice au, pentru "vechi" şi "bătrîn", un singur cuvînt: old (engl.), respectiv alt (germ.). De unde un semnificativ echivoc: termenul poate desemna şi decrepitudinea, vîrsta tîrzie, asociată cu apropierea morţii, dar şi valoarea adăugată pe care o dă unui obiect îndelunga supravieţuire, durata, persistenţa în timp. În româneşte, acelaşi echivoc se distribuie în două cuvinte: vechimea şi bătrîneţea. Hainele "vechi" indică scăpătare, "învechirea" poate semnala valabilitatea expirată, ieşirea din uz, dar "vinul vechi", "prietenii vechi", "manuscrisele vechi" sînt, dimpotrivă, lucruri preţioase. Ca şi Dilema veche... Bătrîneţea, la rîndul ei, poate fi vîrsta bolilor şi a împuţinării, dar şi vîrsta înţelepciunii, a experienţei, a prestigiului. Bătrînii azilurilor sînt trişti. Bătrînii cetăţii sînt impunători.

Din păcate, viaţa cotidiană valorifică, în mult mai mare măsură, latura sumbră a celor doi termeni, pejoraţia lor. Bătrînii încurcă: blochează culoarele gloriei, împovărează bugetul familiei şi al statului, nu reuşesc să moară la timp. Sînt "vechituri". Sînt "o problemă". Şi cîtă vreme îi percepem ca problemă, nu avem acces la nici o soluţie. Soluţia începe să se contureze abia după ce schimbăm perspectiva, abia după ce descoperim atuurile vîrstei tîrzii, tonusul ei subtil, iradierea exemplarităţii ei. O asemenea schimbare de perspectivă a încercat, acum cîţiva ani, James Hillman, un bătrîn profesor american de descendenţă jungiană, într-o carte intitulată The Force of Character. And the lasting Life ("Puterea caracterului. Şi viaţa care durează"). E o carte despre bătrîneţe, înţeleasă ca splendoare a vechimii. Pentru ca cititorul să-şi facă o idee, îi voi pune la dispoziţie cîteva citate:

"ŤVechi» (old) este un cuvînt el însuşi foarte vechi, derivat, probabil, dintr-o rădăcină indo-europeană care înseamnă Ťa hrăni». Dacă mergem pe urma