Amestec tot mai eteroclit de calitate ştiinţifică şi de improvizaţie frizînd impostura, peisaj scuturat spasmodic de scandaluri de corupţie, structură humboldtiană suferind de hemoragii acute de materie cenuşie bine pregătită şi motivată, structură antreprenorială în conflict cu un Minister slab, incoerent în reforme, dar, orişicît, instituţie europeană, "universitatea românească" are toate motivele să îşi limpezească urgent viaţa şi politicile. Universitatea noastră nu e nici cu totul murdară, nici deplin curată: e gri, şi pe asemenea nisipuri mişcătoare, se ştie, cresc junglele corupţiei.
Unde ne sînt profesorii? Numărul lor uriaş, în epoca postcomunistă, a încetat de a mai garanta excelenţa învăţămîntului superior. Avansările discutabile (dar nu se pot face retrogradări, fireşte) au constituit reţele de solidaritate şi de putere pe criterii extraacademice: s-au făcut averi, s-au născut boieri... Dar nici politicile recente de modificare a criteriilor de avansare nu reuşesc să iasă din zona de gri. În esenţă, strategia rămîne cea a contabilizării punctelor şi a deresponsabilizării instanţelor de validare. "La ei", Johns Hopkins University cere, pentru postul de profesor de literatură franceză contemporană, următoarele: "3 ani de experienţă de predare universitară postdoctorală, cunoaştere fluentă a francezei, o listă de publicaţii consistentă cu aşteptările unei instituţii majore de cercetare" (www.fabula.org). Judecarea publicaţiilor revine juriului de concurs, se înţelege. România are, după socotelile mele, pentru aceeaşi situaţie, pe lîngă legi, Ordinele MEC nr. 5098, 5099, 5100 şi 5101 (octombrie 2005), 3548 (aprilie 2006), HG nr. 567/2005, Anexa 5 la O.M.Ed.C. nr. 356/15 februarie 2007. La care se adaugă prevederile, şi mai stricte, dar în acelaşi spirit, ale unor universităţi din "liga I". Pe baza lor, să ne imaginăm cum ar fi evaluaţi doi concuren