Valul binevenit al profesionalizării cercetării ştiinţifice a adus mai multe criterii de evaluare a ei, dar fără o discuţie prealabilă asupra relevanţei lor şi fără un comportament înţelept în raport cu problema filosofică a existenţei unui criteriu absolut în această cercetare. Sigur, în haosul promovărilor academice din deceniul anterior, în amestecul perfid dintre cariera politică şi treptele universitare, sau pur şi simplu în nesimţita supravieţuire a imposturii profesionale, asemenea criterii erau, într-adevăr, necesare. Este însă cu totul altă problemă dacă ele au funcţionat corect, dacă aplicarea lor nu este cumva natural capabilă să producă monştri retorici, să creeze tensiuni acolo unde existau doar raporturi de putere sau să imprime o spaimă acerbă tinerilor cercetători puşi să completeze interminabile formulare, să facă diverse raporturi de gestiune şi financiare, în loc să producă studii rezultate în urma unei asceze intelectuale autentice. Toate cele de mai sus, survenite dintr-o anecdotică a vieţii noastre cotidiene, au răspuns în funcţie de o singură întrebare: oare aceste criterii ajută sau frînează cercetarea? Aş putea răspunde numai din perspectiva studiilor umaniste, iar răspunsul este ambiguu: într-un fel, da, în alt fel, nu.
Pe de o parte, primul efect al decretării nevoii de criterii concrete, urmate de înscrieri în baze de date internaţionale, de cuantificare şi susţinere a cercetării ştiinţifice sub forma granturilor acordate de Ministerul Educaţiei şi de evaluare a lor în funcţie de încadrarea proiectelor în criteriile internaţionale, a fost haotizant. Aceasta din două motive. Mai întîi, acest efect a însemnat mutarea celor mai tineri membri ai catedrelor din biblioteci în faţa ecranelor unde ei au de completat interminabile formulare financiare aferente proiectelor propuse, evaluări peste evaluări, ceea ce presupune în mod evident