- sau despre frumosul care se linişteşte în taina minţii -

Cultura este făcută de aleşi; noi, ceilalţi, o putem descoperi, aprecia, ne putem bucura de ea, o putem iubi ori urî, uneori sîntem nevoiţi să o suportăm doar; în nici un caz însă nu ne este la îndemînă a o ignora (chiar dacă - ca să-l parafrazăm pe Octavian Paler - ultima vanitate a mediocrităţii este să recunoască că există lucruri care o depăşesc). Aşadar, cultura este (poate fi) natura noastră profundă, lucidă şi uimită, iar o viaţă lipsită de cultură, orice coeficient de comoditate dezvoltă, oricît de trepăduş se afişează, tot duce la o "desfăşurare şi un deznodămînt" şi oricît confort - se zice - aduce, nu este decît o jalnică şi "tristă minciună voioasă". Cultura (generală) este, în accepţiunea lui Tudor Vianu, o instrucţie mai mult sau mai puţin completă în legătură cu aspiraţiile noastre către valorile intelectuale şi care nu poate (n.n.) să nu ţină deloc seama de celelalte ţinte ale vieţii omeneşti, cum ar fi adîncimea morală sau cea estetică şi religioasă a omului. Altfel, cum am putea spune că "sintagmele" cele mai frumoase ale propriei culturi - atît cît ea există - se aliniază în mintea noastră, o îmbogăţesc şi îi aduc pacea, cum s-a întîmplat illo tempore cu Giacomo Leopardi, care, iată, atît de devreme, la optsprezece ani, s-a convertit, trecînd de la erudiţie la frumos?! Per a contrario, sîntem copleşiţi, striviţi şi fascinaţi de libertatea a şi anti culturală şi ne place, iată: "să ne exhibăm copios într-o oralitate locvace şi agresivă", în atitudini laşe, în producţii aşa-zis ştiinţifice, grosiere, intelectuale, caricaturale. Şi aşa am ajuns bezmetici şi nefericiţi, tocmai pentru că am făcut şi facem jocul acelora care vor să ne ex-culturalizeze şi să proclame desiderio non grata (?!) nevoia noastră de frumos şi idealizare. Omul de cultură (cît şi cel iubitor de cultură) trăieşte,