Din timp în timp, prietenii îţi spun: "Trebuie neapărat să-l cunoşti pe X, cu siguranţă o să vă placeţi la nebunie!". Vă întîlniţi şi nu vă placeţi. De fapt, vă detestaţi de la prima vedere. Un prieten bun va privi chestiunea filozofic, va ridica din umeri şi va spune, în limba locului, "câest la vie". Partea proastă este că sînteţi cu toţii poeţi, lucrînd pe acelaşi turf. Şi mai este şi problema delicată a bîrfei, principala petrecere a timpului liber a fiinţelor umane. Numai oamenii fără prieteni discută despre politică şi filozofie, în absenţa oricărei bîrfe contextuale. Orice idee pare atît de stearpă şi de plictisitoare dacă nu este legată de un om! Chiar şi cea mai bună idee, mecanica cuantică, de-o pildă, devine cu mult mai interesantă dacă e privită prin lumina colaborării lui Heisenberg cu naziştii. Şi asta nu e nici măcar bîrfă, e istorie. Doar pînă cînd nu se găseşte cineva care să adauge detaliile picante ale legăturilor sexuale ale lui Heisenberg cu naziştii.
Ceea ce ne aduce la întrebarea: poate o întreprindere oarecare, fie ea fizică sau poezie, să fie obiectivă atunci cînd cercetătorii implicaţi sînt în egală măsură şi oameni? Potrivit lui Peter Freund, unul dintre fizicienii fondatori ai teoriei stringurilor, şi cărţii sale Pasiunea de a descoperi (A Passion for Discovery, World Scientific Press, 2007), răspunsul este şi da, şi nu.
Fizicienii teoreticieni sînt nişte fiinţe umane geloase şi pătimaşe care bîrfesc non-stop şi care se străduiesc să reducă la nimic sau, pur şi simplu, să-şi fure ideile unii altora. Cu toate acestea, ei generează ştiinţă care explică lumea reală în mod obiectiv, mă rog, cel puţin pînă cînd un alt teoretician impune un nou standard pentru obiectivitate. În fizică, teoriile nu se răstoarnă unele pe altele, ci mai degrabă creează noi realităţi în care să funcţioneze doar propriile legi. Fizica lui Newton nu
