Ceea ce mă contrariază, adeseori, la apărătorii necondiţionaţi ai relativismului cultural este lipsa simţului relativităţii în raport cu propriile teorii. Dar relativitatea e o proprietate, ca şi raţionalitatea, în vreme ce relativismul cultural este, poate fi (ca şi anumite forme de raţionalism) o ideologie militantă, orientată în vederea transformării lumii, a corectării şi optimizării ei. Un "ism" care poate deveni o dogmă. O armă de luptă, în fond, şi un argument de autoritate, o expresie a voinţei de putere. Relativizezi doar certitudinile adversarilor, pentru a le anihila. Asta e situaţia. Vedem la tot pasul, în lumea postmodernă, apostoli ai toleranţei de o intoleranţă bizară faţă de ideile altora, adepţi ai demitizării valorilor adverse, dar nu şi ai demitizării propriilor mituri. Adepţi ai deconstructivismului gata să deconstruiască doar preconcepţiile adversarilor - stigmatizaţi ca adepţi ai valorilor "tari" -, dar incapabili să se pună şi pe sine în discuţie, să-şi deconstruiască prejudecăţile, să-şi conştientizeze limitele proprii-lor opţiuni. Multiculturalişti declaraţi, cu bufeuri şovine faţă de majoritate. Critici impenitenţi ai utopiei, dar nu şi ai propriilor utopii. Apărători ai dreptului la diferenţă numai atunci cînd le convine. Adepţi ai egalităţii, "dar nu pentru căţei". Şi aşa mai departe.

Nu e vorba aici neapărat de ipocrizie, de distanţa dintre "ce spune popa şi ce face el", sau, după caz, de autoiluzionare. E vorba, încă o dată, de ciocnirea dintre "isme" şi "itate". Principalul pericol care-i pîndeşte însă pe adepţii "Şcolii Resentimentului" (pentru a-l relua pe Harold Bloom) e acela de a deveni imaginea în oglindă a celor pe care-i contestă. Ce este oare feminismul diferenţei dacă nu un "falocentrism" pe dos, un "ginecocratism" nu mai puţin pernicios? Pentru militantele/militanţii acestei orientări radicale, raţiunea, esteticul,