Foarte multă lume se întreabă de ce nu mai există curente în arta contemporană. Răspunsul e simplu: după numeroase avangarde şi experimente, artiştii au intrat într-o eră a remix-ului asumat şi continuu. Orgoliile soteriologice s-au potolit, artiştii nu mai pretind că descoperă un cifru artistic universal. Fiecare produce remix-ul său şi fiecare artist trebuie judecat în funcţie de propriile premise. Nu cred că e cazul să ne dăm cu părerea în legătură cu dubiile fiecărui artist, fiecare îşi gestionează după puterile proprii finul balans dintre proiect personal şi prezentare publică. Interesant este de privit sistemul care promovează arta şi care e format din patru actori: galerii, muzee, colecţionari şi bienale.

În România există cinci galerii ce promovează arta contemporană, trei bienale (una la Iaşi, intitulată Periferic, şi două la Bucureşti), un muzeu de artă contemporană şi, probabil, pînă în zece colecţionari constanţi. Sistemul este la început şi se poate spune că în România avem mai degrabă probleme decît dileme. E hilar faptul că toate bienalele româneşti sînt în acelaşi an sau că muzeul de artă n-are nici cea mai vagă determinare în a-şi construi o colecţie credibilă. Galeriile sînt puţine, dar destul de energice şi vizibile pe plan internaţional. Colecţionarii sînt încă la început şi colecţionează doar artă românească. Lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel în spaţiul vest-european. Acolo apar dilemele, într-un mediu al abundenţei de ofertă. Mai precis, cum mai poţi produce un şoc cultural în condiţiile în care numai în New York sînt peste 1000 de galerii de artă? La o astfel de inflaţie de galerii, nici un critic, oricît de dedicat ar fi, nu poate acoperi întreaga ofertă de vernisaje. În România, fiind puţine galerii, mediul privat trăieşte o adevărată emulaţie. Fiecare expoziţie are un feed-back din partea presei de specialitate. În SUA, o