Nu sînt. De fapt, nu mai sînt. Prin zona centrală a micuţului oraş din centrul ţării nu se mai văd panourile mari de altădată care anunţau, cu mîndrie socialistă, că acolo era poarta de intrare în uzină. Care uzină? Ce mai contează, o uzină, una dintre ele, oricare.
Mie nu-mi pare rău, dar taximetristul care mă duce încet pe străzile întortocheate din centru are aduceri-aminte, înjurături şi păreri de rău. Ascult. "N-a mai rămas nimic, domâle, nimic-nimic! Păi, n-avea dreptate şi Păunescu?! Liberalii ăştia n-au făcut nimic nici înaintea comuniştilor şi nici după căderea lor. Au furat doar, pentru ei şi pentru tot neamul lor, âtu-le neamul de bandiţi ordinari! În oraşul ăsta n-au făcut decît mall-uri şi supermarket-uri, de parcă toată lumea mănîncă vitrine. Bandiţi, cu primarul în frunte."
Dialogul e inutil. Omul îşi varsă năduful şi mă îndeamnă să dau cu ei de pămînt în emisiunile de televiziune. Profit de primul semafor pe roşu şi mă dau jos sub pretextul că am uitat să fac nişte cumpărături urgente. Las un bacşiş generos şi scap de înjurăturile mocnite pentru o cursă prea scurtă.
Sînt chiar în centru, pe Strada Mare. Am timp să mă uit pe îndelete la case şi magazine. Doare. Încă o dată, privind zidurile vechi ale construcţiilor ridicate demult, în alte timpuri, cînd "taximetriştii" aveau chipiu pe cap şi hăţuri în mîini, mi-aduc aminte de casa bunicilor. Cînd mi se întîmplă să spun asta în faţa amicilor, descopăr pe figurile lor umbrele unei nostalgii jucate. Vor să-mi arate că înţeleg perfect ceea ce simt. Mă amuz, pentru că habar n-au la ce mă gîndesc, dar se prefac c-au intuit perfect.
Bunicii pe care i-am cunoscut locuiau la ţară. Un sat de cîmpie înghesuit şi prăfos, case mici, înşirate pe uliţe strîmte. Nici o legătură cu zidurile impunătoare ale imobilelor domneşti ridicate în zonele centrale ale oraşelor. Într-o zi, în chiţi
