Prima regulă este că şefuâ are întotdeauna dreptate. A doua regulă este că, în caz că şefuâ nu are dreptate, se aplică prima regula. Aşa începe Decalogul Şefului, pe care îl poţi întîlni, fie sub formă de poster "haios" atîrnat prin birourile corporaţiilor, fie sub formă de e-mail la fel de "hazliu" pe care prietenii de trust şi-l trimit între ei, spre a-şi descreţi frunţile în timpul orelor de program. De multe ori, şefuâ primeşte şi el acelaşi e-mail, se amuză, rîde şi se lasă luat în băşcălie de către subalterni, pentru că dă bine să fii popular. Într-un fel, de asta s-au şi inventat team-building-urile - acele week-end-uri de băute pe banii companiei, la munte şi la mare (mai nou, Delta a devenit "o locaţie trendy"), presărate cu joculeţe tematice, în care ditamai managerii serioşi redevin copii. Este un fel de binemeritată şi îndelung aşteptată compensare: să poţi, timp de două zile, să fii conducătorul Echipei Verzi, din care şefuâ cel de toate zilele face parte doar ca simplu element, sau să-l baţi măr la petanque - un sport franţuzesc care presupune aruncarea cu biluţele, foarte şic la asemenea evenimente de firmă.
Şefuâ, desigur, e băiat bun, bea bere cot la cot cu tine, face mişto de nevastă, înjură Guvernul, te lasă să te tragi de şireturi cu el, cînd atmosfera la petrecere se încinge, într-un cuvînt, îţi arată faţa sa umană. În fond, şefuâ - mai ales cel "de department" - se află de cele mai multe ori pe aceeaşi treaptă socială cu subalternii săi, din rîndul cărora a pornit şi a fost promovat. Şi el are pe cineva deasupra lui, cineva mai mare, despre care simplii angajaţi nu ştiu mai nimic, pentru ei fiind o entitate foarte îndepărtată, care nu coboară niciodată din turnul său de fildeş, decît eventual pentru a da vreun interviu într-o revistă glossy de business. Cineva-ul ăsta, The Big Boss, care se află în vîrful piramidei ierarhi
