Nu ştiu dacă să mă laud ori să ascund că am fost unul dintre sutele de elevi care i-au dat flori lui Ceauşescu. Am dat mîna cu "tovarăşul" şi l-am pupat pe obraz. M-a ţinut în braţe, în timp ce saluta mulţimea care ovaţiona încontinuu. Ţin minte că n-am mîncat nimic în ziua aceea şi era să leşin de emoţie, de frică. Aveam opt ani şi nu prea înţelegeam ce era cu agitaţia din jurul meu. Cu două-trei luni înainte de vizita "preaiubiţilor conducători", Nicolae şi Elena Ceauşescu, în Rîmnicu Vîlcea, fiecare român, patriot de voie sau nevoie, îşi văruia balconul sau îşi tundea iarba din faţa casei. De tratamentul acesta aveau parte, în special, cei care locuiau în centrul oraşului, acolo unde urma să fie montată tribuna pentru cuvîntări. După săptămîni de operaţii estetice, oraşul căpăta o nouă înfăţişare. Acelaşi sentiment l-am avut recent, într-o zi ca oricare alta, în drumul meu obişnuit spre muncă. Capitala se pregăteşte de acea vizită importantă din copilăria mea. Doar că locul lui Ceauşescu a fost luat de Bush / Putin / Sarkozy. Zeloşii muncitori de la "spaţii verzi" nu mai pierd timpul cu pauzele de masă - lungi, dese şi de cele mai multe ori urmate de "închiderea programului" - în jurul mormanului de moloz, ci dau de zor din mîini. Se întrec care să îndrepte colţul unui drapel ori să vopsească un gard. Găinaţul de pe statui este înlăturat, străzile - măturate, aurolacii - izgoniţi, doar pentru cîteva zile, pînă pleacă musafirii. Peste noapte, apar flori frumoase pe marginea drumului şi coşuri de gunoi. Totul pentru NATO!
Bucureşteanul rîde în barbă: "Lasâ că e bine... Vin ăştia cu summit-ul lor, şi aşa se mai curăţă oraşul de atîtea gunoaie!". Cei care nu se lasă păcăliţi de această mizanscenă au un nod în gît şi un gust amar. Am dosit cumva mizeria, însă n-am reuşit să scăpăm de apucăturile din trecutul care merită să fie uitat, dar pe care îl reînvie
