Pînă la urmă, lumea e o uriaşă enigmă. Nu ştiu dacă sînteţi de acord cu mine, dar din tot ceea ce ştiu eu, asta e concluzia. Cum de merge înainte, deşi e atît de prost administrată? Şi nu de ieri, de azi, ci de secole. Cum de lumea mai respiră şi se mai hrăneşte, deşi produce o cantitate cosmică de gunoaie pe care nu are unde să le ducă şi le ţine în poală, acoperite cu te miri ce? Cum de lumea mai poate trăi bucurii cînd află atît de multe lucruri groaznice despre sine?

Nu cred că Boris era în stare să răspundă acestor întrebări. Lumea îl provoca pentru că etala, ca pe o tarabă, o infinitate de detalii. Pe Boris îl atrăgeau detaliile lumii, şi nu mulţimea lor incomensurabilă. Totuşi, e nedrept să spui despre Boris că era doar un colecţionar de fapte, înzestrat cu o memorie neobişnuită. Era mai mult decît atît. Nu pot spune, însă, ce anume mai mult decît atît era. Pot spune doar că Boris era cel mai informat om pe care l-am cunoscut vreodată. Ştia atîtea, încît aveai impresia că lumea toată e în capul lui. Practic, ştia totul. Nu era o enciclopedie pe două picioare, era colecţia completă a tuturor ziarelor lumii.

Am fost în proximitatea mai mult sau mai puţin largă a lui Boris aproape patru ani. Locuiam în acelaşi bloc, el la etajul 3, eu la etajul 51. El la primul etaj de peste garaje, eu la ultimul, de sub acoperiş. Cînd l-am cunoscut, era un zdrahon de om, se apropia de 60 de ani, era grizonant şi vorbea apăsat, cu o voce de piept. Două lucruri te impresionau la el de la prima vedere şi continuau să te impresioneze de cîte ori îl vedeai, după aceea. Înainte de orice, hainele. Ţinuta. Boris arăta mereu ca scos din cutie. Ştiţi, se spune că negrii au o slăbiciune aparte pentru hainele epatante, viu colorate şi bogat ornate. Sau, măcar, pentru hainele albe. Boris, deşi era negru, se îmbrăca precum un alb. Costumele lui erau, toate, sobre, de provenie