Cumpăr un timbru fiscal de la poştă, după care fug la trezorerie, dar s-a mutat, o găsesc pînă la urmă, plătesc taxa şi dau fuga la poliţie, stau la coadă, dar taxa nu e bună, alerg înapoi la trezorerie şi plătesc taxă de urgenţă, dar, ghinion, sistemul automat pentru cazierul judiciar este pus la punct doar pînă la litera "I", aşa că trebuie să aştept zece zile, dar nu pot să aştept atît, că pierdem banii! Sînteţi ordonator de credite? - mă întreabă fata de la ghişeu. Ce să fiu? - mă sperii eu. Ordonator de credite! - repetă funcţionara. A, da... - recunosc eu şi deja mă simt vinovat. Atunci trebuie să aşteptaţi! - decide fata de la ghişeu. Dar, nu vă supăraţi, de ce e nevoie de cazierul meu judiciar pentru ca instituţia mea să primească nişte bani pe care i-a cîştigat într-o competiţie publică a statului român? - prind eu curaj. Păi nu vedeţi că mai toţi candidaţii la alegerile locale au dosare penale? - îmi explică fata şi mă măsoară lung prin crăpătura ghişeului. Dar eu nu candidez la nimic! - dau eu să mă justific, dar renunţ. Nu ştiu dacă asta este raţiunea, dar funcţionara poliţiei aşa gîndeşte - şi probabil că nu e singura.
O societate nu se poate construit la nesfîrşit pe suspiciune instituţionalizată.
Înarmat cu un bon de ordine pentru săptămîna viitoare, dau fuga la muzeu. La mapă mă aşteaptă un dosar de licitaţie pentru nişte mobilier de expoziţie. Jurista a făcut rost şi de un "model", ca să ştim cum să procedăm şi să nu avem surprize: dosarul de licitaţie pentru un aeroport. Dumnezeule, dar noi vrem să cumpărăm nişte lemne de doi bani! - mă minunez eu. Nu are importanţă, e mai bine aşa - îmi explică jurista. Modelul cu pricina cuprinde toate măsurile de precauţie pentru toate tipurile de evaziuni şi şmecherii înregistrate în cazul marilor licitaţii. Aşa o să fim siguri că nu ne întoarce dosarul - conchide jurista. Asta e, o să ne ia c
