Miturile "capitalismului putred" au eşuat în România. Viaţa a demonstrat că nici capitalismul nu era putred, ba chiar a supravieţuit mult şi bine utopiilor comuniste ce îmbrăcau sistemele dictatoriale şi autoritare ale proletariatului; nici efectele secundare şi mecanismele competiţiei ce ar fi dus la prăbuşirea capitalismului nu au acţionat ca atare decît limitat în România tranziţiei. Astfel că nici individualismul, nici atomizarea societăţii şi dizolvarea coeziunii societale, nici înstrăinarea, nici stresul competiţiei acerbe, nici agresivitatea rivalităţilor şi a goanei după bani sau frustrarea perdanţilor în mecanismul concentrării capitalului, nici unul din aşteptatele motive nu a dus la o explozie de violenţă la finalul tranziţiei şi în primii ani de Românie europeană.
Evident că nu vorbim despre elemente colaterale sau minoritare, care apar în fiecare stat în parte, ci despre rezultatul mediu al comportamentelor. Am folosit în evaluarea noastră atît statisticile infracţiunilor cu violenţă din arhivele Ministerului de Interne, cît şi cazuistica psihiatrilor şi psihologilor români, dar şi evaluările privind harta violenţei în ţara noastră, realizată pe medii sociale şi geografice. Evaluările calitative însă ne aparţin.
Ce am respins ca metodologie de studiu - deşi nu negăm relevanţa acesteia - este studiul statistic în funcţie de apartenenţa etnică, tocmai pentru că nu credem că sînt naţii violente prin genă, comportament moştenit sau educaţie dobîndită, ci violenţa este proporţional răspîndită, fireşte amplificată de mediul şi condiţiile de viaţă. Statisticile arată că nici sărăcia nu este un motor ce ar putea explica violenţa, din contră, mediul în care se manifestă cu precădere violenţa în ţara noastră, spre deosebire de Bulgaria, Rusia sau Somalia, exclude o asemenea regulă.
Un alt motiv decît cel conceptual şi cel moral în refuzul ab
