A început timid şi clasic, cu două Americi: cea a bogaţilor şi cea a săracilor. A continuat cu America "de pe cele două coaste" versus America "din interior", apoi cu red states şi blue states. În interiorul fiecăreia, aidoma unei matrioşe ruseşti, Americile au continuat să se înmulţească, spre satisfacţia strategilor de campanie: America "albă" s-a împărţit mai întîi în "peste" şi "sub" 65 de ani, apoi în bărbaţi şi femei, femei "peste" şi "sub" 45 de ani, bărbaţi cu studii superioare sau fără, din mediul urban sau rural, catolici sau protestanţi etc. - pînă cînd din America n-a mai rămas nimic, doar amănunţite hărţi electorale. Lumea aşteaptă resemnată începutul campaniei electorale, convinsă fiind - vorba lui Kurt Vonnegut -, că "aşa merg lucrurile": statisticile se plictisiseră, analiştii anticipau blazaţi instalarea candidaţilor în blocstarturi, iar matrioşele aşteptau şi ele, frumos aliniate, aceleaşi promisiuni, atent decupate pentru nevoile fiecăreia.

Cînd Barack Obama şi-a anunţat intenţia de a intra în cursa pentru Casa Albă, propunerea a fost primită cu entuziasmul copilului căruia i se oferă o pauză de zece minute: în sfîrşit, se puteau face nesfîrşite speculaţii pe tema democraţiei americane, în care, pentru întîia oară, un candidat-femeie se înfruntă cu un candidat-negru, pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Obama reprezenta (paradoxal) o binevenită picătură de culoare într-un peisaj cenuşiu, zugrăvit altminteri în alb şi negru, întru prevenirea plictiselii. Discursurile lui au fost comparate cu cele ale lui Churchill, cel care "a mobilizat limba engleză şi a trimis-o la război". Iluzii însă, nu-şi făcea nimeni. Zarurile fuseseră deja aruncate. Odată oprite din rostogolirea mediatică, suficientă cît să ţină cîteva săptămîni lumea cu sufletul la gură, aveau să indice, cuminţi, şase-şase: Hillary Clinton. Aşa merg lucrurile.

Nici măcar