Cine ar fi crezut că tocmai Sean Penn (angajatul, anti-Bush-ul, antipaticul...) se va dovedi unul dintre cei mai buni preşedinţi de juriu din istoria recentă a Festivalului de la Cannes? Şi totuşi, cu una-două excepţii, palmaresul celei de-a 61-a ediţii a Cannes-ului a fost o surpriză extrem de plăcută: Palme dâOr pentru cel mai entuziasmant film din competiţie (franţuzescul Entre les murs), Marele premiu, celui mai excitant film italian din competiţie (Gomorra) şi, una peste alta, sentimentul că nu s-au făcut compromisuri, în orice caz, nu majore - dovada cea mai concludentă fiind nu mai mult decît un premiu de consolare pentru Clint Eastwood, şi nu Palma pe care o aştepta mai toată lumea...
Preşedinţi şi politici
Adevărul e că m-am "fript" de atîtea ori, cu preşedinţii-mari-regizori (şi favoriţi ai mei), încît eram pregătit să suflu şi-n iaurt anul acesta! Or, palmaresul Penn chiar vine ca o surpriză - plăcută, cum spuneam. (Pe lîngă plăcuta surpriză de a sta la Cannes c/o Henkel!)
O scurtă recapitulare a decepţiilor: Martin Scorsese, marele "Marty", dă Palme dâOr-ul lui Theo Angelopoulos pentru al său, interminabil, Eternitatea şi o zi; Quentin Tarantino face figura şi, împotriva tuturor pronosticurilor (şi a bunului simţ), dă Palma lui Michael Moore cu al său penibil Fahrenheit 9/11; şi Wong Kar-wai, în fine, îl budează pe Almodovar (atunci, în competiţie cu splendidul Volver) pentru a-i conferi o Palmă (de o viaţă aşteptată) lui Ken Loach cu al său banal The Wind That Shakes the Barley...
Aranjamente de culise, politici & interese, principiul (valabil şi la Cannes) "N-a luat cînd trebuia, hai să i-l dăm acum"? Poate. Dar iată ce crede Sean Penn într-un interviu apărut a doua zi după decernarea premiilor, în Le Monde, despre Michael Moore şi al său Fahrenheit: "E un film important, care va avea un impact pe termen lung ca arhivă ist
