Erou al literaturii clandestine, Donatien Alphonse François de Sade a intrat la Bastilia şi a sfîrşit în paginile Pleiadei. Precum o ţesătură aruncată deasupra golului metafizic dintre Vechiul Regim şi Restauraţia bonapartistă, biografia acestui tip inclasabil rezumă în efigie toate chinurile modernităţii născînde. Graţie familiei sale de rafinată nobleţe provensală, marchizul se înrudea cu Laura, muza lui Petrarca! Printr-un efect de genealogie simbolică, am putea spune că scrierile sadiene compun idealul unei purităţi răsturnate: imn scabros către darurile obscenităţii, ele poartă semnul unui exces care inocentează. Însă omul, confundat militant cu opera, ne apare tot mai enigmatic...
Educat de iezuiţi la Louis-le-Grand, sub autoritatea abatelui Amblet, militar eşuat şi fiu nedemn, anticlerical şi totuşi reacţionar, căci perfect neadaptat la crima "virtuos" cetăţenească a demagogiei jacobine, marchizul - care a îmbogăţit, prin "sadism", vocabularul psihiatriei şi al represiunii organizate - continuă să ne scape. Deşi mulţi îl revendică, nimeni nu-l poate anexa. Prototip al deţinutului politic, martir al conflictului dintre libertatea absolută şi constrîngerea socială, Sade trăieşte ce descrie şi descrie ce trăieşte, ca un nebun ieşit din istorie. Azilul, închisoarea şi exilul profilează decorul existenţei sale hăitute. Tribunalele şi fulgerele cenzurii în sporesc, de peste două veacuri, legenda. Palpitaţia sa obiectiv delirantă ne propune o cronică a transgresiunii cu prestigii funerare, un soi de etică pe dos, care cîntă prohodul ipocriziei nivelatoare.
Este Sade un autor de romane filozofice sau doar un pornograf impenitent, un campion al provocării metodice? Exegeţii săi, critici sau apologeţi, n-au reuşit să ne ofere vreun răspuns clar în această privinţă. Majoritatea judecătorilor continuă să nu-l cunoască, fie pentru că textele rămîn greu ac
