După 1990, cele mai de succes formule de emisiuni TV au fost cele care au purtat semnătura lui Valeriu Lazarov. De fapt, formula era una singură, pentru că reţeta era alcătuită din aceleaşi ingrediente: poporul era invitat să-şi spele rufele în public, să-şi spună ofurile şi să verse lacrimi - totul într-un decor de anii ’80 şi cu "numere artistice" preluate din emisiunile de varietăţi de dinainte de 1989 (limbajul pe care creatorul de emisiuni îl cunoştea foarte bine, de cînd lucra la Televiziunea Română). Formula a fost cîştigătoare din punctul de vedere al audienţei, pentru că, pe de o parte, au existat destui oameni dispuşi să-şi exhibe viaţa personală la televizor şi încă şi mai mulţi dornici să se uite printr-o gaură a cheii mare cît ecranul, la vieţile altora. În plus, atmosfera de emisiuni demodate nu deranja deloc publicul de la noi, ba dimpotrivă: "ansamblurile coregrafice" care păreau teleportate din vremea revelioanelor ceauşiste şi în care te aşteptai să apară şi un Cornel Patrichi pe post de june prim erau lucruri pe care publicul de la noi, proaspăt dezmeticit după televiziunea de două ore pe zi, ştia de unde să le ia. O formulă de ultimă oră cu siguranţă ar fi bulversat ochiul televizual încă neformat al telespectatorilor din România postcomunistă.

Aşa au apărut la noi emisiunile Surprize, surprize, Iartă-mă sau Din dragoste. Toate realizate după o reţetă cîndva de succes în Spania şi Italia, dar rejectată între timp, toate făcînd la noi audienţe incredibile. Oamenii au fost încurajaţi să-şi spună poveştile de dragoste şi să ceară mîna partenerei în faţa întregii ţări, să-şi povestească certurile pe care le-au avut cu cei apropiaţi, să cerşească un bilet de avion care să aducă în platou ruda plecată de mult în străinătate şi, în general, să plîngă în faţa camerelor de luat vederi. "Văd că vă sînt umezi ochii de lacrimi..." le zicea prezen