* Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, 2008.

Pentru cei care-i ştiu cărţile - bîntuite, pe de o parte, de o rară vocaţie sistemică, demistificatoare şi limpezitoare, iar pe de alta, de scepticism amar şi ironie superioară -, apariţia noului volum semnat de Eugen Negrici, intitulat Iluziile literaturii române, nu e o surpriză. Lansată la Bookfest, cartea aproape a dispărut de pe rafturi, dovadă că era aşteptată şi semn, sper, al unei dezbateri de fond care tocmai se coace.

Strîns structurată în jurul a două "impulsuri", deopotrivă antropologice şi psihologice - cel protector şi cel compensator -, cartea reuşeşte să identifice şi să grupeze o sumă de fenomene literare, să le periodizeze şi să pună în evidenţă o procesualitate întemeiată atît pe opoziţii, cît şi pe succesiunea diferitelor curente literare. Ea s-ar fi putut intitula simplu Literatura română. Dar nimic nu e simplu în această panoramă a literaturii române, privită - cînd intransigent şi rece, cînd amar şi cu patos - ca o luptă pe viaţă şi pe moarte între estetic şi non-estetic, între literatură şi ideologie, o bătălie mai veche decît literatura, distorsionată de mituri şi de o "efervescenţă mitogenetică" demnă de spaţii literare mai vaste. Mitul, văzut ca "ecran pe care se proiectează angoasele colective" (Roger Bastide), dar şi ca "legătură intimă dintre perturbările cele mai secrete ale psihismului individual şi presiunile imperative ale existenţei" (Roger Caillois), va fi, astfel, modelul antropogenetic şi psihologic al unui scenariu scris din perspectivă relaxat-semiotică, un scenariu comunicaţional plin de blocaje şi sabotat atît din interior, cît şi din exterior.

Desigur, numai un "vechist" dublat de un istoric contemporan al "literaturii române sub comunism" ar fi putut diseca simultan mentalul românesc, configurator de mituri şi "corpusul" li