A venit iarăşi vacanţa despre care nu ştiu dacă mai e astăzi aşa un motiv de bucurie cum era odată. Mi-aduc aminte că noi (mai ales băieţii) eram foarte fericiţi de venirea acestui moment, cînd ne încheiam socotelile pentru o vreme, destul de lungă, cu profesorii. Şi asta pentru că obiceiurile unora dintre ei reuşeau să ne îndepărteze de şcoală. Amintite astăzi, unele comportamente ale "dascălilor" de prin anii ’70-’80 par greu de crezut. Aveam, de exemplu, o profesoară de engleză, o doamnă bine şi în general foarte civilizată care însă, din cînd în cînd, avea momente cînd voia cu tot dinadinsul să facă linişte în clasă. Îi căşuna atunci pe primul pe care-l vedea că vorbeşte şi îl apuca de un perciune cu două degete, trăgîndu-l aşa încetişor afară din bancă, într-o operaţiune oarecum mămoasă care însă îi storcea lacrimi de durere celui în cauză. Era un spectacol care avea darul să ne liniştească instantaneu pe toţi. Îngroziţi, continuam să buchisim lista verbelor neregulate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar, mai era şi o altă tovarăşă profesoară (de altfel, tot aşa de respectabilă ca precedenta) care a avut la un moment dat un fel de criză prin care s-a hotărît să-i bată la palmă cu un arătător lung de lemn pe cei cîţiva elevi mai slabi din clasă şi care nu reuşeau să înţeleagă nimic din lecţiile ei. Îi ameninţa pe săracii copii că dacă-şi retrag palmele din calea băţului (care vîjîia prin aer) le dublează numărul de lovituri. În aceeaşi perioadă, dintr-o clasă paralelă se auzea că un profesor de matematică obişnuia să le tragă elevilor castane. Le umplea capetele de cucuie din te miri ce motive. Dar omul era, ca şi profesoarele amintite înainte, doar un biet nevinovat faţă de adevăraţii sadici care populau şcolile. Am auzit de unul care-şi lovea elevii cu creionul peste unghii. Sau mai era de pildă "chimistul", care ne învîrtea cu multă plăcere în