Mă întorc spre Bucureşti dinspre Carpaţi şi încerc să găsesc argumente în favoarea existenţei unei cît de firave educaţii ecologice la români. Peisajul mă fură şi îmi e greu să mă concentrez. Din goana maşinii văd fumul vesel al grătarelor care se ridică din poieniţele multicolore, în care ţipătoarele culori ale ambalajelor sclipesc din verdele tare al ierbii (acolo unde iarba a mai rămas). Maşina depăşeşte camioane ale căror cozi de fum negru sînt mai lungi ca un teren de fotbal, iar eu încerc să găsesc totuşi o bilă albă, un argument care să poată contracara tot ceea ce e de domeniul evidenţei. Drumul maşinii merge un timp în lungul albiei unui rîu, iar malurile acestuia gem de gunoaie de tot soiul, de la cutii şi ambalaje, la cauciucuri şi resturi de construcţii. Îmi aduc aminte de întrebarea pe care mi-a pus-o mai demult un coleg italian, bun geolog de teren: dacă oamenii tot aruncă gunoaiele în rîu - de ce nu le aruncă măcar la vale de sat, ci chiar mai sus de case, ca şi cînd ar vrea să se otrăvească cu propria lor mizerie? Pe celălalt versant al rîului, cîndva împădurit, se văd deja urme ale unor alunecări de teren, nota de plată a despăduririlor barbare. Spre şes, maşina trece pe lîngă oraşe ale căror activităţi industriale pot fi ghicite după miros, de la depărtare. Pe măsură ce mă apropii de casă, fumul se amestecă cu fumurile, în timp ce drumurile sînt din ce în ce mai pline de maşini, pe cît de scumpe, pe atît de dăunătoare mediului. Copacii (din ce în ce mai puţini) ascunşi printre betoane şi apăraţi de şiruri de garduri (din ce în ce mai multe) din oraşul meu mă poartă cu gîndul spre marile oraşe vestice (oare cine le-o permite oamenilor din Londra, de exemplu, să stea direct pe iarbă în Hyde Park?).

Acasă, în miez de noapte, cînd şi ultima manea cu generozitate oferită de vecini s-a isprăvit, înţeleg că nu trebuie să caut ceva ce nu există -