Auzisem de Aga Khan: o legendă exotică, un filantrop monden, un aristocrat miliardar. Acum cîteva zile am avut onoarea de a-l întîlni şi şansa de a transforma clişeul într-o convingere personală reformulată. Ocazia? Primirea Alteţei Sale în rîndul membrilor străini ai Academiei Franceze de Arte Frumoase. Data? 18 iunie 2008. Cît despre motivele schimbării mele de percepţie, iată-le în continuare, cu tot regretul obligaţiei de a fi succint.
Primul: Aga Khan este un ales al Fortunei, zeitate capricios-ecumenică. S-a născut la 19 decembrie 1936, într-una dintre cele mai vechi familii de pe Terra: aceea a dinastiei fatimide, care numără aproape 14 secole şi a generat lungul şir al liderilor meniţi să conducă spiritual comunitatea ismaeliţilor (circa 10 milioane de credincioşi, răspîndiţi din Africa orientală pînă în Pakistan). Prinţul Karim este al 49-lea imam ismaelit şi a preluat această funcţiune sacră la 11 iulie 1957, succedînd bunicului său, Sir Sultan Mohamed Shah Aga Khan (care, înainte de a fi numit Înalt Comisar ONU pentru Refugiaţi, avusese bunul gust de a se îndrăgosti de... Miss România 1928: o spun, desigur, pour le petite histoire). Revenind la actualul Aga Khan, să notăm că Alteţa Sa a beneficiat de o fabuloasă moştenire (religioasă & financiară), care i-a permis, după copilăria petrecută la Nairobi, o educaţie privilegiată, începută la Geneva (cultură franceză) şi desăvîrşită la Harvard (cultură anglo-saxonă)...
Încă un norocos! Dar nu şi un alt parazit de lux, care trăieşte doar pentru sine, într-o lume capitonată. Abil om de afaceri, Aga Khan şi-a asumat o misiune şi a demonstrat că o merită: aceea de a face binele, de a contribui, nesentimental şi eficient, la dialogul culturilor şi progresul societăţilor sărace. Al doilea motiv: prinţul Karim Aga Khan posedă inteligenţa personală de a-şi gîndi singur programul. Nu în sensul că le şti
